Prezumția de vinovăție

Ieri, mergând pe stradă, am văzut un adolescent venind din față. Exact în momentul când a ajuns în dreptul meu, din mână (așa mi s-a părut mie) i-a căzut un pachet de șervețele.
– Nu vă supărați, ați scăpat ceva! i-am zis eu, dojenitor, încercând să fac pe deșteptul. Nu mi-a răspuns. Și eram pe cale să mă enervez rău.
Apoi am văzut că avea căștile în urechi, deci nu mă ignora, ci pur și simplu nu mă auzea. Iar pachetul de șervețele mai avea unul sau două în el, ceea ce însemna că de fapt îl pierduse. Rușinat, parcă prins cu mâța-n sac, deși probabil că nimeni altcineva n-a văzut scena, am ridicat pachetul de pe jos și l-am aruncat la gunoi. Apoi, continuându-mi drumul, am încercat să-mi analizez prima reacție, aceea când deja îl etichetasem pe tânăr ca fiind “un mârlan”. Și mi-am amintit că a fost genul de reacție pe care am văzut-o și la mulți alții, reacție pe care nu știu cum s-o numesc altfel decât “prezumția de vinovăție”. Unknown

Noi, românii, nu mi se pare că mai suntem dispuși să acordăm prezumția de nevinovăție semenilor noștri. Noi știm din start că omul respectiv, oricare ar fi el sau situația, a greșit. Nici măcar procurori nu mai suntem, suntem direct judecători, acea tagmă intangibilă care are mereu dreptate și la a căror mână stau toți ceilalți, în speranța unei pedepse cât mai ușoare. Care pedeapsă, în cazurile de față, s-ar traduce în eticheta pe care o punem “vinovatului” și care, exact ca în cazul judecătorilor, poate varia de la e un idiot până la sper să mori în chinuri și tu, și mă-ta, ca să menționez doar două extreme.

Juristul englez William Blackstone spunea prin anii 1760 că “it is better that ten guilty persons escape than that one innocent suffer”. Iar acest principiu este aplicat cu sfințenie la americani, de exemplu, care spun “innocent until proven guilty.” Nefiind un specialist în drept, practician sau teoretician, îmi permit să îl parafrazez pe defunctul domn Blackstone și să spun că la noi principiul ar suna cam așa: “mai bine să zicem direct că toți 10 sunt vinovați, că și dacă or fi vreo 2 nevinovați printre ei, sigur au făcut ei ceva cu altă ocazie.”

Fie că vorbim de oameni trimiși (nu condamnați) în judecată, de oameni pe care îi întâlnim în trafic, de oameni de pe stradă, de vecini uneori gălăgioși sau mai adăugați voi ce vreți la listă, noi i-am etichetat pe toți din prima: “hoț”, “nesimțit”, “țăran”, “prost crescut”, “imbecil” etc.
Sigur, mulți dintre ei chiar sunt “vinovați” de ceea ce îi acuzăm noi. Dar acest obicei generalizat de a ignora complet prezumția de nevinovăție, pe mine personal mă disperă iar nouă, ca societate, cred că ne face mult rău.

Da, foarte mulți dintre cei trimiși în judecată sunt vinovați. Unii probabil că de mult mai multe lucruri decât ne putem imagina noi. Dar poate, doar poate printre ei sunt și vreo 2 – 3 nevinovați. Oameni cu familii acasă. Care văd zi de zi cum imaginea părinților/copiilor/rudelor lor este terfelită de toată lumea.
Da, foarte mulți oameni sunt necivilizați în trafic. Foarte mulți. Dar poate că cel care vă va tăia calea mâine va fi un om care chiar se grăbește undeva. Undeva, adică la un spital, nu la vreun “meeting urgent” sau la vreun “business dinner” unde ne grăbim mai toți de obicei.
Iar exemplele pot continua, din păcate, la nesfârșit.

Iar ceea ce mi se pare și mai nasol la și pentru noi, este că suntem și extrem, dar extrem de ipocriți. Toți ceilalți sunt hoți, dar noi doar “încercăm să supraviețuim…că nu vezi câte taxe ne pune Statul?”. Toți ceilalți blochează intersecțiile ca niște nesimțiți, dar când o facem noi țipăm la fel de tare: ce claxonezi, mă, am greșit!…unde te grăbești așa. Toți avem vecini foarte gălăgioși, în timp ce noi mai scăpăm una alta, din greșeală, sau mai uităm că s-a făcut atât de târziu.

Există soluții? Bineînțeles că există. Amintiți-vă cum ne comportăm când mergem prin alte țări. Bine, da’ acolo e și civilizat…lumea respectă legile, nimeni nu claxonează, nimeni nu aruncă pe jos….
(Aici e momentul în care eu aș beli ochii spre tine, cel care ai zis asta și aș urla: Băăăăăăă! Și nu găsești nicio legătură!!!!???)

Orice țară, din exemplele pe care le cunosc eu, și-a dobândit civilizația doar prin două metode: educație și/sau aplicarea de sancțiuni. Marți am avut o discuție cu un prieten, Călin, care spunea că lui i se pare că societatea noastră a pierdut “trenul educației” și că mai avem doar opțiunea amenzilor. Nu mai știu ce i-am răspuns eu, dar acum i-aș răspunde așa: că amenzile, sau mai degrabă aplicarea legii, e o chestie care ține de Stat și de instituțiile sale. Care sigur, la un moment dat, se vor reforma și în România. La un moment dat.
Dar “educația”, în aceste cazuri, este o chestiune pe care o putem implementa fiecare dintre noi. Putem alege să fim niște exemple. Niște educatori. Pentru noi și pentru alții.
Și făcând asta, există o șansă, mică e adevărat, ca să vadă și alții. Și să aprecieze. Si poate să ne copieze comportamentul.

Pentru că, în teorie, având posibilitatea de a alege, cu toții spunem că am vrea să trăim într-o țară/un oraș civilizat. Mai ales că, de fapt, noi chiar suntem civilizați. Ceilalți sunt niste boi, vaci proaste sau retardați. În teorie. Sigur, practica ne omoară contrazice.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*