Povestea unui orfan

“Aș vrea să vin să-ți povestesc experiența prin care am trecut în ianuarie cu tatăl meu. Știi că a murit. Dar sunt foarte supărat pe ce s-a întâmplat și mă gândesc că, poate, o să citească mai multă lume pe blogul tău și o să ajute pe cineva dacă aude prin ce am trecut noi.”

Pe Marius îl cunosc de câțiva ani buni. Relația dintre noi a început ca una strict profesională și de-a lungul timpului a evoluat într-una de prietenie. Și asta datorită lui Marius, care are un fel de a fi în care nu poți să nu te bucuri când îl vezi (asta deși vinde asigurări).
Cu toate acestea, am fost extrem de surprins când mi-a spus ce vrea să îmi povestească. Văzusem pe Facebook că avusese un deces în familie, dar cam atât.
Mi-am propus doar să îl ascult, fără să am un plan de bătaie despre ce sau cum voi scrie, sau dacă voi scrie.
Povestea pe care am ascultat-o a fost una plină de supărări, nervi, frustrare și regrete. O poveste ca o (altă) pată pentru sistemul sanitar românesc.
Dar, ascultându-l pe Marius, mi-am dat seama că aceea este doar o parte a poveștii. Că, mai importantă pentru mine (și sper că și pentru el) este povestea unui copil care și-a pierdut părintele. Povestea unui orfan. Pentru că deși nu am trecut prin această experiență, din ce mi-au mai povestit alții sau am mai văzut, cred cu tărie că atunci când ne pierdem unul dintre părinți, ne simțim orfani, indiferent de vârsta la care se întâmplă asta. O poveste a unui om care își jelește tatăl și care și-ar dori să poată da timpul înapoi pentru a mai câștiga măcar câteva clipe alături de el.
O poveste tristă, dar o poveste ce merită relatată,din punctul meu de vedere. Dar trebuie să aveți răbdare până la capăt ca să înțelegeți de ce.

Pe 31 decembrie 2015, lui Nelu, tatăl lui Marius, i s-a făcut rău. Suferind deja de o boală cronică, a fost chemată Salvarea care l-a dus la un spital bucureștean. De aici, conform relatărilor lui Marius, începe o serie de întâmplări incredibile pe care nu ai cum să le crezi dacă, Doamne ferește, nu ți se întâmplă și ție.
Ajunși în camera de gardă la ora 5 după amiază, au fost ținuți acolo până la ora 8, timp în care, din 30 în 30 de minute, mai ieșea cineva, întrebându-i de fiecare dată care e problema.
La 8 l-au luat la analize, la 9 a venit doctorul și le-a spus că da, e o boală cronică și că n-au ce să-i facă, îl stabilizează și îl trimit acasă, mai ales că a doua zi era 1 ianuarie și în spital nu aveau să fie decât câțiva rezidenți, doctorul/șeful de secție avea să revină abia luni. La 10, doctorul îi anunță că s-a răzgândit, că nu îi place cum respiră și că îl vor interna peste noapte.
“Nu știu dacă ai fost la spitalul X, la camera de gardă. Arată ca o cocină. La toaletă am crezut că vomit.”
Și doctorii….“îți vorbesc de parcă ai fi…nu știu, au atitudinea pe care o avem noi când un gunoier sau un homeless vine și îți bate în geamul de la mașină și tu îl privești disprețuitor”.
Marius, om descurcăreț și cu ceva relații, a-nceput să întrebe în stânga și în dreapta, despre ce ar trebui să facă. Cineva i-a dat niște ponturi despre o regulă nescrisă din spitalele de stat: “politica nescrisă din spitalele de stat este: pacientul este tratat cu ce există..și dacă nu există medicamentele necesare, nu îți spun ție să le aduci..” Parcă am mai auzit asta acum câteva luni, cu ocazia altei tragedii.
Astfel că, după ce duminică i s-au dat lui Nelu șanse de 50-50% de supraviețuire, abia luni dimineață, după ce a discutat cu medicul și i-a menționat că este la curent cu aeastă “notă internă”, i s-a spus lui Marius că ar fi nevoie de un medicament care nu exista în spital și care nu i se administrase lui Nelu decât pe 31 seara, apoi nu, pentru că spitalul nu are fonduri financiare.
Miercuri noaptea Nelu a făcut insuficiență renală, astfel că joi dimineața lui Marius și mamei sale li s-a spus că șansele de supraviețuire sunt 0 și că trebuie să se pregătească pentru decesul lui Nelu.
Mie ăsta mi s-a părut un moment groaznic, dar voi reveni la el pentru că, din păcate, episoadele horror încă nu s-au terminat.
În acea dimineață de joi, după ce fuseseră informați că Nelu va muri, Marius a văzut că tatăl său se simte foarte rău, astfel că s-a dus la doctorul principal și l-a rugat să îi dea ceva, ca să îi ușureze suferința. După ce l-au ignorat câteva zeci de minute bune, când a ajuns doctorul în salon, a început să urle, cu Nelu de față: “Voi nu înțelegeți că o să moară? Ce vreți de la mine, că nu mai am ce să fac? Asta e, lumea moare!”
“Măi, Alex, în momentul ăla i-am pus mâna în gât și am vrut să-l arunc de la etajul 3, noroc că m-a ținut mama. Și apoi toată ziua m-am gândit cum să-i fac rău. Cum să zici așa ceva de față cu el? Și cum să nu te intereseze de suferința noastră?”
Nelu a murit sâmbătă spre seară, dar din păcate povestea lui Marius a continuat și luni. Căci dacă îți moare cineva în weekend, abia luni poți veni să iei corpul. Și nu doar asta, dar trebuie să stai după doctor să îți dea un certificat constatator de deces. Certificat după care Marius a trebuit să aștepte două ore!! Căci, există un singur tipizat în tot spitalul acela în care sunt trecuți toți morții și tre să stai după fiecare secție, până ajunge la tine. Deci tragedia nu se termină o dată cu moartea celui iubit, în funcție de norocul sau ghinionul tău, ea se mai poate prelungi o vreme, vreme în care tu în loc să-ți plângi mortul, te cerți cu toată lumea care nu înțelege de ce urli și nu te porți civilizat. Că “asta e, oamenii mai și mor.”

Povestea lui Marius e doar una dintre miile de povești tragice care îi au ca protagoniști pe români, pe de o parte, și spitalele de stat, pe de altă parte. E groaznic și cred că singura șansă poate veni, paradoxal, tot din interiorul sistemului, adică de la oamenii care lucrează în el și care, sper, se vor hotârî la un moment dat să rupă pisica în patru, orice ar însemna asta. Căci așa cum zicea și Marius când i-am spus că în România există explicații pentru orice: “Ce să-mi explice: că la ditamai spitalul de stat tre să stai la coadă să-ți iei morții? E un căcat de facturier, și ei au unul singur pe tot spitalul?
Este bătaie de joc. Eu nu dau vina pe medici, eu dau vina pe sistem. Eu nu acuz un medic, eventual acuz atitudinea lui din acea dimineață. În rest, eu spun că sistemul e de vină pentru tot ce se întâmplă.”

După ce mi-a povestit toată întâmplarea și l-am văzut că s-a mai liniștit puțin, l-am rugat să-mi povestească ce a simțit în acele 2 zile de când a aflat că tatăl lui va muri și până când s-a și întâmplat. În momentul acela, Marius s-a schimbat cu totul: voce, postură, ochi, gesturi. A tras aer în piept și a redevenit copilul care și-a pierdut tatăl. Și cred că cel mai bine poate să povestească el ce a simțit în acele momente:

“A fost crunt. Eu n-am putut să stau la spital, nu voiam să-i las senzația că ar muri…..Durerea este foarte mare, cu greu poți s-o stăpânești…..Crede-mă, n-ai vrea să știi ce se rupea în mine când l-am adus pe Părinte și i-am spus că l-am adus ca să se roage pentru sănătatea lui…în timpul slujbei am încercat să fiu tare și stăteam la capul patului și mi-am mușcat buza atât de tare încât am crezut că rămân cu ea în gură…Vineri seară a mai fost un moment nasol: a venit doctorița să-i ia tensiunea și a văzut că are 5 (la 4 ești mort). În momentul ăla, taică-miu care abia mai vorbea, abia se mai mișca i-a zis: Vă rog frumos, la ce mai îmi faceți analize? N-are sens! Hai, luați astea de pe mâna mea că eu plec acasă. Și a început să-și smulgă acele de pe mână, cu o forță pe care nu avea cum s-o aibă în mod normal la tensiune 5! Ne-am chinuit o oră să-l calmăm, o oră! Am plecat în seara aia și pe drum am simțit că mi-a rupt cineva sufletul în două și după ce a murit m-am gândit că poate a simțit că moare și a vrut să ajungă acasă chiar și pentru o noapte….că poate trebuia să fac lucrul ăsta pentru el, că oricum murea și poate voia să moară în patul lui…a doua zi am stat toată ziua cu el…și când a început să plângă, ăla a fost momentul în care am crezut că mor…S-a uitat la mine, a-nceput să plângă, l-am luat de mână și…în 10 minute a murit…m-am gândit apoi că poate era mai ușor dacă intra în comă..intra în comă, nu știa ce e cu el și era mai ușor pentru toată lumea.”

Ce-i poți spune unui om care trece prin așa ceva? Eu cred că nimic. Poți doar să-l asculți și să fii acolo pentru el. Și, invariabil, să te gândești cum o să fie pentru tine.
După ce am auzit povestea lui Marius, l-am sunat pe tata și l-am rugat să se gândească dacă ar vrea să știe că urmează să moară sau nu. Și ce ar face dacă ar ști? Mi-a zis că nu e o întrebare ușoară, așa că l-am rugat să se gândească bine și să îmi răspundă într-o zi, două. Azi am fost pe la el și mi-a povestit următoarele:
– Ai vrea să știi că o să mori?
– ….da….nu pot să-ți spun câtă frică îmi este de moarte…dar cred că am suficient caracter încât să pot să o înfrunt.
– Și ce ai face dacă ai ști?
– Deși nu cred, în primul rând m-aș duce la biserică și i-aș cere lui Dumnezeu să facă o minune pentru mine. Nu s-ar întâmpla nicio minune, dar eu aș face-o oricum. Apoi v-aș strânge pe toți și v-aș spune că a venit timpul ca eu să mă duc. Și că vă rog să nu fiți triști și mai ales, să nu plângeți. Cu bune și cu rele, eu cred că mi-am îndeplinit menirea pe Pâmănt. Am crescut doi copii care acum au și ei copiii lor. Și ți-aș spune ție și Ilincăi să aveți grijă de Mum, că o să-i fie greu……Apoi v-ș ruga ca indiferent ce vreți voi, să mă lăsați singur.
– Ai vrea să mori singur?
– …da.
– De ce?
– Pentru că nu știu cum o să fie. Și nu aș vrea să mă vedeți. Și pentru că la final, vreau să-mi fac eu o trecere în revistă a vieții mele. Eu cu mine.

Când mi-a povestit toate astea, Dad avea ochii în lacrimi, iar eu un nod în gât. Aceste discuții și aceste decizii sunt complicate întotdeauna. Și cred că, oricum ai acționa, vei rămâne cu regrete. Regret că de ce ai făcut așa și nu altfel.
Așa era și Marius, plin de regrete. Dar mie mi s-a părut că în acele ultime momente, a făcut ceea ce contează cel mai mult pe lumea asta. A fost lângă tatăl său. I-am spus asta, că mie mi se pare foarte important că tatăl lui a murit avându-i alături pe el și pe mama sa. Asta e ceea ce mi-a spus el:

“Eu pot să-ți spun că am stat toată ziua cu el. Imediat după ce l-am dus pe Părinte, m-am întors înapoi și am stat lângă el, când eu, când mama. Și poate că îmi pare rău că nu i-am spus mai multe lucruri decât că îl iubesc și că aș face orice pe Pământul ăsta pentru el…poate că trebuia să-i spun mai multe lucruri, dar în momentul ăla nu-mi veneau în cap…dar măcar, da, am putut să-i spun și să știe măcar atâta lucru, că, chiar l-am iubit și că, na…a fost cel mai bun tată pentru mine…”

Marius, ți-o spun ca tată: dacă i-ai spus asta, s-a dus liniștit și cu un zâmnbet în suflet care să-i ajungă o eternitate.

4 Comments

  1. Dragule…tata a murit sambata trecuta, pe 27. Infarct miocardic. Pe strada. Luasem masa cu el si mama cu 2 ore in urma si plecase sa le ia la fete – mamei si nepoticii portocale.

    A cazut in fata blocului si nu stim cat a stat acolo, cand a plecat cu ambulanta – dupa ce l-au resuscitat indelung – inca ii functiona inima, dar cerebral era 0. Nu iti spun ca in loc sa plec la spital a trebuit sa stau de vorba cu politia.

    Nu iti spun ca a trebuit sa le explic ca nu erau semne sa ii fi dat cineva in cap, jefuit sau mai stie dumnezeu ce, ca pur si simplu ceva a clacat in organism si a cazut. Si ca nu stim ce se intampla pentru ca nimeni nu a stiut absolut nimic despre cauza pana la autopsie. In fine, de la spital – sistemul PCR a functionat si macar am mai stiut de una de alta, i-a fost facut un CT, nu a fost descoperita cauza colapsului.

    Nu creier, nu plaman, nu inima, nu alte organe, toate erau in regula more or less, ca la un om de 65 de ani cu silicoza. Sambata politia a fost si la spital, a facut poze, pipait..etc. Sambata noaptea a facut al 2-lea stop, fatal.

    In fine, am pregatit ce era normal de pregatit, scuipaturile uzuale cu popa si statul, pentru ca nu se poate altfel(nu spun aici ca popa ne-a deschis contabilitatea inainte sa spuna macar condoleante si ca a descoperit ca in 1990 parintii nu si-au platit darea de 50 lei dar au cotizat la fondul de donatii cu 100).

    Insa nu am putut scoate trupul de la morga pana nu a venit politia. Si pentru ca a cazut in strada a trebuit dus la medicina legala pentru autopsiere.

    Deci o simpla manevra a facut sa se decaleze toata procedura cu vreo 5 ore, cu deadline, ca inchidea la primarie. Ca sa aflam ulterior ca trebuie sa mergem cu certificatul constatator intai la procuratura si abia apoi la primarie pentru certificatul fara de care nu discuta nimeni cu tine.
    Si toate astea taraindu-te si strangand din dinti fara sa mai ai nici macar energia sa injuri. Sa ai vreme sa iti plangi mortii? Probabil doar in filme.

    • Condoleanțe! Am citit de 2 ori comentariul tău pentru că mi s-a părut din filme prima oară! E groaznic prin ce tre să treci în astfel de momente, pe lângă tragedia propriu-zisă. Și asta într-o țară membră UE. Vai de capul nostru! Îmi pare sincer rău!

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*