Duminică după-amiază. Mă joc cu Mark pe strada din fața casei când, la un moment dat, îi propun să facem o plimbare până la bunici ca să plimbăm câinele. Hai! zice Mark și plecăm alene.
Nici nu ne urnim bine că ne oprim să admirăm toți păianjenii de pe iedera ce crește pe gardul blocului de lângă noi. Ia uite-l pe ăsta ce imens e! aud și mă întorc spre a vedea o chestie minusculă din punctul meu de vedere. Ne uităm atent la fiecare în parte, îl comparăm cu cel anterior, ne întrebăm dacă e același cu cel de astă vară sau o fi văru-su. Iar eu nu încetez să mă minunez cât de mișto e mintea unui copil. Cum poate găsi atâta bucurie autentică în a privi niște insecte mici și urâte (după părerea mea), probabil că aceleași ca și cele de ieri.
Trecem de păianjeni și, pentru că mai avem până la următorul grup de arahnide, începem să povestim. Mă rog, doar el povestește, căci nu știu cum și de ce o moștenește pe maică-sa la capitolul ăsta: poate să vorbească fără oprire și fără să obosească practic oricât. Nu, nu e o metaforă, chiar poate. Așa că se apucă să îmi povestească despre cum l-a enervat vreun coleg de la grădi care se uită după una din fetele care îi plac și lui, despre nu știu ce câine am văzut împreună acu’ 9 luni și dacă îmi aduc aminte de el, despre pisici, dinozauri și mai știu eu ce. Adică despre tot.
După vreo 5 minute de ascultat, prima reacție este să îi spun să se oprească pentru că nu mai pot. Apoi respir adânc și chiar încep să îl ascult cu atenție. Suntem doar noi doi, ne plimbăm pe stradă și realizez că am două variante: să îi spun sau să îi arăt cumva că nu mă interesează ce are el de zis sau să mă bucur de acel moment. Aleg varianta a doua, căci este cu adevărat un moment deosebit: eu și cu băiatul meu, singuri, povestind despre viața noastră. Da, poate nu sunt cele mai interesante subiecte pentru mine, dar sunt cele mai interesante pentru el și atunci ar trebui să conteze la fel de mult și pentru mine. Cine sunt eu să îi spun că supărarea mea că am cablu de la UPC și nu pot vedea niciun sport e mai importantă ca supărarea lui că altul îi fură prietena la grădiniță. Plus că mi-aș dori foarte tare să aibă același aplomb în a-mi povesti toate reușitele sau greutățile prin care va trece când va mai crește și sunt convins că dacă nu îl ascult acum, nici el nu va mai dori să îmi povestească atunci.
Așa că înaintăm încet și povestim. Timpul pare să nu mai conteze, suntem doar noi doi și e minunat. Probabil că arătăm ca doi moșulici care le știu ei pe toate și comentează pe marginea oricărui subiect. De fapt, dacă îl întrebi pe Mark, el chiar le știe pe toate ☺. Eu aleg să ascult. Și să zâmbesc. Și să-mi iau cu mine, într-un mod foarte egoist, bucuria faptului că pot să nu impart cu nimeni acea bucurie.
Sunt multe momente când merg cu el pe stradă și sunt cu mintea în cu totul alt loc. Probabil că prea multe. Dar atunci când reușesc să fiu acolo lângă el, cu el, e minunat. Nu știu dacă și pentru el (sper că da), dar pentru mine sigur. Sunt momente pe care n-ai cum să le povestești la un moment dat pentru că ele nu înseamnă nimic pentru cei care nu le trăiesc. Povestite, își pierd tot farmecul. Trăite, le simți ca fiind unice.
În seara aceea, când mi-am refăcut în minte plimbarea, m-au invadat brusc amintirile plimbărilor mele cu tatăl meu când ne întoarceam seara de la antrenamentele mele de baschet. Sigur, nu vorbeam cât vorbește Mark (nici n-aveam cum..v-am zis că seamănă cu mă-sa la asta?), dar povesteam și eu aceleași lucruri relativ neimportante: cum fusese antrenamentul, ce îmi ieșise, ce nu-mi ieșise. Îmi plăceau plimbările acelea, așa cum îmi place în continuare să povestesc cu tata.
Da, îmi place să mă plimb cu Iulia și cu Mark. Dar plimbările mele doar cu băiatul meu au ceva special pentru mine. Mă fac să mă simt parte a unui club foarte select, club ai cărui membrii suntem doar noi doi. Și știu că el va crește și că ușor, ușor plimbările cu părinții vor fi înlocuite cu plimbări cu prieteni, prietene, cu soția și, într-o zi, plimbările cu ai lui copii. Și oricât de normal și de sănătos mi se pare acest lucru, mă enervează la culme. Așa că tot ce pot face este să aștept cu nerăbdare următoarea vizită la păianjeni. Și să sper că vor mai urma multe altele.
Follow
Send
Leave a Reply