Plans de copil

Orice parinte este ca o pisica cu mai multe vieti. Garantat. Pentru ca de fiecare data cand aude un copil (al sau sau oricare altul) urland de durere, moare cate putin. Scriam acum ceva vreme ca rasul de copil este cel mai frumos sunet din lume. Cred asta in continuare. Dar as da 100 rasete daca as putea impiedica un plans. Oricand si fara sa ma gandesc de 2 ori.

Saptamana trecuta am fost cu Iulia sa isi faca o radiografie. Si in timp ce stateam in sala de asteptare am auzit un copil caruia (am aflat ulterior) doctorii incercau sa-i puna o branula pentru ca trebuiau sa-l adoarma pentru un RMN. Uite, si acum cand imi aduc aminte de urletele lui, in timp ce stau linistit intr-un Starbucks si ascult muzica, mi se face stomacul ghem si ma foiesc incontinuu pe scaun.
Saracutul, nu doar ca plangea. Mi s-a parut ca erau acolo mai multe sentimente: durere, frica, neputinta (ar fi vrut sa fuga si nu putea), neintelegere (nu intelegea de ce Mami a lui nu venea sa-l ia in brate si sa-l scape). Asa ca urla si tipa in acelasi timp:
– Aoleo! Nu mai vrea-a-a-u! Maaaaaa-mi! Nu mai po-o-ot! Te rooooooooog!
La un moment dat am vrut sa ies pentru ca pur si simplu am simtit ca altfel intru acolo si incep sa urlu sa lase copilul in pace. Partea dreapta a creierului imi urla: “Fa ceva, animalule! Plange un copil!” Partea stanga, mult mai timida, imi repeta cu calm: “Stii ca e spre binele lui! Stai linistit, o sa fie bine!”
Pana la urma noi am plecat, iar el se linistise. Sau il adormisera. Sper ca e bine sanatos si ca RMN-ul a iesit bine.

Asta s-a suprapus si peste prima otita din viata lui Mark. In seara faimoasei dezbateri prezidentiale de la Realitatea Tv, Mark plangea fara oprire prin casa de durere. Eu imi amintesc otita pe care am facut-o pe la 20 si ceva de ani cand, venind de la Brasov cu trenul, as fi vrut sa ma arunc din tren, asa de rau ma durea urechea. Deci cu amintirea asta si cu el, micutul, plangand fara a putea fi consolat…ce sa zic, a fost o seara groaznica pentru mine. El plangea si ma ruga din priviri sa fac ceva, iar eu ma simteam ca un animal imens si neajutorat care nu este in stare sa-si ajute copilul.

Plansul de durere al unui copil este supliciul suprem pentru un parinte. Copiii plang pentru omiesaptesutepatruzecisitrei de motive: de foame, de dor, de somn, de prea mult somn, de stricat un joc, de “mai vreau la desene”, de “nu-mi da jucaria” etc. Dar plansul de durere il poti recunoaste usor. Este sfasietor.
Nu doar pentru ce inseamna pentru el, ci mai ales pentru ce trezeste in tine: ura de sine, sentimentul ca esti cel mai prost parinte din lumea asta mare, revolta, disperare. Toate acestea pentru ca stii ca, in acel moment, nu poti face nimic pentru el, desi el asta iti cere.

Plansul de durere al unui copil este, cred, primul indiciu ca suntem, in realitate, doar niste pasageri in viata copiilor nostri. Niste pasageri privilegiati, e adevarat, cu bilete first-class, acolo in fata, cu mai multa interactiune si cu posibilitatea de a mai da un sfat din cand in cand. Dar tot pasageri. Pentru ca viata lor va depinde mult mai mult de altii decat de noi: de ei insisi in primul rand. Si apoi de doctori, profesori, prieteni, iubiti, iubite samd. Si nici macar locul la first class nu e garantat. Trebuie sa muncim ca sa ni-l pastreze acolo.

Si daca tot am amintit de doctori, as vrea sa-mi exprim profunda recunostinta pentru toti doctorii pediatri din lumea asta. Nu stiu, doamnelor si domnilor, cum reusiti sa va faceti meseria asta, dar, din punctul meu de vedere, sunteti niste eroi. Si meritati tot respectul.