Pierdut liniște. O declar un mit.

A fost odată ca niciodată un om simplu pe nume Alex. Era deștept, mare sportiv și, după spusele unora, chiar arătos. Dar nu asta e cel mai important. Cel puțin nu în această poveste.
Și Alex ăsta al nostru s-a căsătorit cu cea mai frumoasă fată din țară. Care, întâmplător sau nu, era și cea mai vorbăreață fată din Univers.
Împreună au făcut un băiat minunat. Care, cum altfel, a moștenit lucruri și de la mă-sa. Printre care și apetitul pentru vorbit. Și uite-așa s-a dus pulii de suflet liniștea lui Alex. Sfârșit.

În acest weekend am mers singur cu mașina vreo 750 de kilometri. Mă rog, nu singur, ci însoțit de fantoma unei stări de mult uitate: starea de liniște. La început n-am știut ce e cu mine. Nimeni care să-mi ceară vreun anumit cd sau poveste audio, nimeni care să-mi povestească ceva. Nimeni. Apoi, dupa mulți ani, am auzit și eu motorul mașinii mele. Aproape că mi-au dat lacrimile. Nu mă pricep la mașini, deci habar n-am ce ascultam, dar important e că îl auzeam. Am cântat cu voce tare, m-am conversat cu colegii de trafic, eu zâmbindu-le, ei gesticulând mai ales cu degetele mijlocii și întrebând de mama și diverșii decedați din familie.
Seara, la Deva, în camera de hotel nu se auzea decât vocea lui Băsescu. Nu, nu era cu mine în cameră, ci doar la Realitatea Tv. Dar nimeni nu țipa că vrea lapte, ceva de la Mega sau mai știu eu ce.

Nu știu cum e prin alte familii, dar la noi în casă “vorbim cu toții” non-stop. Sigur, eu nu apuc să zic foarte multe, dar ăsta e doar un detaliu minor.
Mark, minunea vieții mele, are multe dimineți când se trezește și după maxim 1,7 secunde întreabă: Mai știi când……? Stai, băi frate, că nici nu știu dacă ești treaz sau visezi? Dacă e o întrebare pe bune sau vreo capcană?
Aș fi putut paria că la această vârstă (aproape 4 ani) cele mai folosite 2 cuvinte ale lui Mark vor fi De ce? Nu e așa. Cele mai folosite 2 cuvinte sunt Mai știi?
Iar dialogurile se întâmplă cam în felul următor:
El: Mai știi când am văzut o gărgăriță în parc?
Eu am 2 variante. Dacă îi răspund: Nu, nu mai știu, el zice: Atunci când am fost noi doi și tu fugeai după mine să mă prinzi și eu m-am oprit și sub frunza aia am văzut o gărgăriță și te-am întrebat dacă pot să o omor și tu mi-ai zis că nu e bine să fac asta. Și eu am călcat-o de vreo 4 ori cu bocancul. Mai știi?
Situația se schimbă dacă eu îi răspund Da, sigur, îmi amintesc. El continuă: Atunci când am fost noi doi și tu fugeai după mine să mă prinzi și eu m-am oprit și sub frunza aia am văzut o gărgăriță și te-am întrebat dacă pot să o omor și tu mi-ai zis că nu e bine să fac asta. Și eu am călcat-o de vreo 4 ori cu bocancul. Mai știi?

Cam pe acum, oamenii care nu au copii își zic: bine, mă, cât poate să vorbească un copil? Începe și ăsta ca toți părinții care zic că au copii care nu dorm și plâng non-stop? Da’ cât poate să plângă un copil?
Tuturor celor care vă spuneți asta, vreau să vă fac un singur lucru: să vă iau în brațe și să vă strâng tare. O să înțelegeți când o să faceți copii de ce am făcut asta. Știți cât poate urla un copil? Cum ar zice fii-miu: după infinit. Și tot cam atât poate vorbi. Despre orice și despre toate.
Știți cum se spune că inima fiecărui om are predefinit un număr de bătăi și când acesta se termină, ne ducem dracu’. E, eu cred că o parte a creierului lui Mark e convinsă că trebuie să turuie un număr foarte mare de cuvinte în această viață și nu pierde niciun moment.
Sigur, mai exagerez și eu. Mai ales că am un loc “special”, locul meu de liniște. Știți care e? E, baia! Ha! Era să vă fac eu o urare relativ la intimitatea pe care o am eu la baie. Chiar azi dimineață a intrat Mark peste mine să-mi povestească visul lui care îl implica și pe Mushu, dragonul din Mulan, prințesa războinică. Dacă nu știți cine e Mulan, nu vă bateți capul. Nici eu nu știu multe. Doar că hunii au sărit Marele Zid chinezesc așa că Împăratul a sunat mobilizarea generală și Mulan a plecat în locul tatălui său, iar strămoșii l-au trimis pe Mushu s-o apere…A, mă scuzați.
Locul meu special se numește Mega Image. Mă duc acolo ca la templu, să mă reculeg. Mai ales pentru că am semnal prost, nu prea mă poate deranja nimeni. Așa că mă plimb printre rafturi, savurând pseudo liniștea din jur. Uneori, mai uit să cumpăr vreun articol și, ajungând acasă, zic:
– Vai, am uitat să iau detergent! Of, mă sacrific tot eu și mă mai duc o dată. Nu, insist, e greșeala mea, mi-o asum. Mă mai duc o dată! Ne vedem mâine..pardon, peste 10 minute.

Și apoi vine seara. Și Mark se bagă în pat și într-un final adoarme. Liniștea se așterne în apartamentul nostru. Fiind încă plin de adrenalină, deschid televizorul și mă uit la ceva extrem de dinamic, gen vreun meci de snooker. Și apoi, parcă prin vis, aud o voce de înger feminin:
– Hai să mai povestim și noi, că n-am mai făcut-o demult…

1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*