Petru

Petru a murit la vârsta de 1 an și aproape 3 luni. Așa că această poveste va fi în multe feluri, dar nu va avea un final fericit. Asta nu înseamnă că ea nu ar trebui povestită, căci Petru a fost un copil minunat de care merită să ne amintim cât de mult si de des putem. Și pentru că sper ca într-o zi Mark să citească acest text și să înțeleagă că dacă eu sunt un tată mai bun, acest lucru se datorează și faptului că Petru a făcut parte din viața mea, chiar dacă fugitiv și de la depărtare.

Am aflat de Petru în luna mai a anului 2013, când Mark abia împlinise 2 ani. Era un băiețel de doar 5 luni care fusese deja diagnosticat cu neuroblastom. Am citit povestea lui într-un articol pe hotnews și în timp ce citeam am simțit că mă sufoc, că așa ceva nu se întâmplă, de fapt, decât în filme și că nu poate fi adevărat. Am terminat de citit articolul și primul impuls a fost s-o iau la fugă. De frică, de tristețe, de „poate o să fie mai bine când termin de alergat”. Apoi m-am gândit că n-ar fi chiar așa o idee proastă să alerg, atâta timp cât aș face-o pentru Petru.
Și uite-așa s-a născut „Alerg pentru Petru”, un eveniment desfășurat la începutul lunii iunie în Herăstrău. Pe atunci nu aveam nici blog, nici Facebook, am folosit doar mailul și cei de la Hotnews au publicat apelul meu.
Ne-am strâns vreo sută de oameni în acea dimineață și am alergat toți cu speranța și convingerea că ajutorul nostru va contribui, măcar puțin, la însănătoșirea lui Petru. Mi-aduc și-acum aminte cât de încrezători eram cu toții că totul va fi bine până la urmă, căci Petru era deja la o clinică în Germania.

Și lucrurile chiar au mers bine câteva luni. Petru se simțea din ce în ce mai bine, analizele erau din ce în ce mai bune, iar Gabriela, mama lui Petru, cea care a stat permanent lângă el în acele luni, era din ce în ce mai optimistă. Până într-o zi de octombrie sau noiembrie, cred, când întrebând-o ce mai face Petru, mi-a răspuns că exact când se pregăteau de transplant, au văzut la o analiză ceva. Nu erau siguri ce, dar Gabriela spera să nu fie…spera să nu fie.
Un mic pas înapoi, m-am gândit eu, nimic mai mult. Petru avea să fie bine, nu? Nu exista altă soluție, doar fuseserăm atâția la acel eveniment, toate energiile noastre trebuiau să conteze cumva.

Apoi au venit Sărbătorile, Anul Nou și luna ianuarie de care cu toții așteptăm să scăpăm. Într-o seară de luni din februarie mă întreabă Iulia:
– Ce mai face Petru?
– Habar n-am, dar uite că îi scriu Gabrielei să aflu. Și îi trimit un whatsapp Gabrielei, întrebându-i ce fac și spunându-le că sper că sunt bine.

25 februarie 2014. Marți dimineață. Mă trezesc pe la 6 și ceva și, ca majoritatea oamenilor în ziua de azi, primul lucru pe care-l fac este să-mi verific telefonul.
Petru nu mai are mult. Sperăm să reziste până joi ca să-l aducem acasă.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Cred că am stat cu telefonul în mână, nemișcat, multă vreme. Și sunt sigur că nu o să uit niciodată în viața mea acele cuvinte citite pe ecranul telefonului.

Tot restul săptămânii nu m-am putut gândi decât la asta. Nu-mi venea să cred că se poate întâmpla așa ceva. Doar făcusem tot ce se putea face. Doar el fusese în Germania, pe mâna celor mai buni doctori. Doar….doar….doar. Doar că nu a fost suficient.
Pe 26 februarie am citit această postare a părinților lui:
Dragi prieteni,
Petru,micul nostru luptator, duce o ultima batalie…Conform doctorilor va fi crancena, dar scurta… Se pare ca Domnul Îl cheama degraba sa-i fie alaturi…Noi inca ne rugam sa faca o minune si sa-l faca bine si sa-l lase langa noi.
Oricum ar fi, tati si mami sunt asa mandri de puiul lor. Este inima si sufletul lor!

Când am citit partea cu tati și mami sunt așa mândri pe puiul lor. Este inima și sufletul lor!, am simțit că nu mai pot. Am plâns cum nu cred că am mai plâns de când eram mic. Mi-am plâns toată neputința, frustrarea, nervii și tristețea. Și de câte ori îmi aduc aminte de acest mesaj, îmi vine să o iau la fugă. Din păcate, nu mai pot alerga pentru Petru.

Petru a murit pe 1 martie, într-o sâmbătă. În acea după amiază am fost la Biserica unde era depus. L-am văzut pe el pentru prima dată, întins pe catafalc cu ursulețul preferat în mână. Am văzut coșciugul minuscul în care urma să fie înmormântat a doua zi. Nu m-am drogat în viața mea, dar cred că am trăit o senzație apropiată. O senzație că, de fapt, nu sunt acolo, ci doar un spectator cumva teleportat în ceva ireal.

A doua zi nu m-am dus la înmormântare. Mi-am spus că nu am ce să caut acolo, că acela e momentul ca cei apropiați să-și ia la revedere de la el. Sau poate nu m-am dus de frică. Frica de a da cu ochii de părinții lor și a trebui să le spun…ce să le spun? Frica de a trebui să-mi înfrunt propriul eșec. Căci până atunci credeam, ca mulți alții,  că sunt special. Că dacă mă implic eu, lucrurile se vor rezolva, cumva. După, am realizat, ca toată lumea la un moment dat, că sunt doar om.

Mi-am jurat că nu voi mai încerca niciodată să ajut un alt copil, pentru că nu aș mai putea suporta să trec prin asta încă o dată. Și m-am ținut de promisiune câteva luni bune. Apoi, din fericire, cumva, fără să știu nici acum exact cum anume, Horia și Mihnea și Tudor și-au găsit drum prin viața mea. Și m-am bucurat să îi pot ajuta, așa cum mă bucur azi de fiecare dată când văd o poză nouă cu ei, când văd că sunt mai bine și când îi văd că râd.
Dar de Petru îmi este cel mai dor. Și asta nu cred că se va schimba vreodată. Petru, fără să-și propună acest lucru, m-a învățat atât de multe lucruri despre mine. Și nu vă pot spune cât îmi pare de rău că nu voi putea niciodată să îi mulțumesc personal pentru asta.

În primăvara anului trecut, am băut o cafea cu Adi, tatăl lui Petru. Mi-a povestit în vreo două ore tot calvarul prin care au trecut. Dar cel mai mult mi-au vorbit tăcerile lui. Și ochii. Ochii unui om care a fost de mai multe ori în infern și care a fost nevoit, cu voia lui sau fără, să se întoarcă de acolo de fiecare dată.
La un moment dat, așa, din senin, mi-a spus:
– Știai că Gabi e din nou gravidă? O să avem o fetiță la vară!

Sophie e o minune de copil care a împlinit deja 6 luni. E frumușică și râde în mai toate pozele. Ca și părinții ei.
Nu, acesta nu este un final fericit al poveștii lui Petru. Dar mă bucur enorm pentru Gabi și Adi. Și sunt convins că și Petru, de acolo de oriunde-ar fi, se bucură să-și vadă părinții împreună, zâmbind alături de sora lui.

 

acest articol a fost publicat cu acordul părinților lui Petru