Parinti sau prieteni

Hai sa facem un sondaj in dimineata aceasta: sa ridice mana toti cei care sunt prieteni cu parintii lor. Ok, din vreo 100 de oameni, vad vreo 40 de maini ridicate. Nu, pe bune, cei care chiar sunteti prieteni cu ei…Bun, ati ramas vreo 20. Pe voi va rog sa raspundeti la urmatoarele 3 intrebari:
1. Cand v-ati sunat ultima oara parintii sa barfiti cu ei, asa cum faceti cu prietenii?
2. Cand v-ati sunat ultima oara parintii sa le spuneti un banc, asa cum sunati un prieten?
3. Cand s-a intamplat ultima oara sa vedeti ca va suna vreun parinte si prima voastra reactie sa nu fie “ce mai vrea asta de la mine acum”?
Ia sa vedem cate maini au mai ramas ridicate. Vreo 2 sau 3. Si cred ca voi ati si uitat pentru ce ati ridicat mana de la inceput.

Nu stiu de ce dar parintii, parca prin definitie, nu isi propun sa fie prieteni cu copiii lor. Cred ca inconstient o fac din frica: frica de a-si pierde autoritatea, pentru ca unui prieten poti sa-i spui sa te lase in pace pe cand unui parinte nu. Frica de a nu creste un copil ….(aici completati voi: cuminte, bine crescut, adaptat) pentru ca, de multe ori, am vrea sa le spunem copiilor ca e ok sa faca vreo tampenie dar, normele sociale ne opresc sa facem asta. Frica de a-ti vedea copilul asa cum este: minunat, dar imperfect. Da, atunci cand esti prieten cu cineva, nu te deranjeaza sa il stii lenes, betiv, porcos, fara chef de viata etc pentru ca stii ca are multe alte calitati care iti plac la el. Cand esti parinte, il vezi fara cusur.
Si, nu il ultimul rand, dar poate cea mai importanta, frica de a dezamagi: ne place ca ai nostri copii sa ne vada perfecti, exemple numai bune de urmat. Niste super eroi care de fapt nu suntem. Dar, in fata unui prieten poti sa iti lasi masca jos, in fata copilului, nu.

Nici eu nu sunt prieten cu parintii mei si imi pare rau de acest lucru. Da, ii iubesc si incerc sa ii ajut cand si cum pot. Dar mi-ar fi placut sa fim prieteni, cu tot ce inseamna asta, bune si rele.
Cred ca pana la o varsta nu au vrut sau nu au stiut ei cum sa faca asta, iar de la un moment dat nu am mai vrut eu, sau nu am stiut cum sa fac asta. Stiu, am norocul sa nu fie prea tarziu si sa pot macar incerca sa fac ceva. Si chiar fac. Dar imi dau seama ca este mult mai greu acum decat ar fi fost probabil cand eram eu un copil.

Tocmai de aceea imi doresc ca Mark, peste ani, sa ma considere prietenul lui. I-am spus asta aseara si dragutul de el a zis ca sigur ca vom ramane prieteni mereu. Ca in orice relatie, in special una de prietenie adevarata, e nevoie de foarte multa munca. Si acum suntem in faza in care eu trebuie sa bag toata munca.
Nu cred ca exista o “reteta a prieteniei”, dar cred ca 2 ingrediente pot defini o prietenie frumoasa: increderea si dorinta de a petrece timp cu celalalt. Asa ca incerc in fiecare zi sa ii povestesc lui Mark despre mine, despre realizarile si esecurile mele, despre ceea ce imi place si ce nu. Incerc sa fac cat mai multe din lucrurile care ii plac lui si sa il invit sa facem lucruri care imi plac si mie (deocamdata ramanem, in majoritatea cazurilor, la stadiul de invitatie ☺ ). Incerc sa il ascult si sa tin cont de parerea lui. Chiar daca nu sunt de acord cu ea. Atata timp cat nu implica vreun pericol, ii povestesc ca nu sunt de acord, de ce nu sunt de acord, dar ca e ok daca vrea sa faca asa.

Habar n-am daca toate acestea il vor face, atunci cand va deveni adult, sa isi doreasca sa ramanem prieteni. Dar sunt convins ca merita sa incerc. Pentru ca am o sansa sa-mi iasa. Si motivele pentru care imi doresc sa fiu un tata cat mai bun, dar mai ales un prieten al baiatului meu sunt simple si evidente, zic eu:
– la un prieten te duci sa ii povestesti atunci cand ai o suparare, nu la un parinte
– unui prieten ii povestesti ca vrei sa incerci droguri/tigari/sex etc. Nu unui parinte. Si esti mult mai dispus, in aceste situatii, sa asculti sfatul unui prieten
– cu un prieten vrei sa vorbesti pentru ca vrei sa vorbesti, nu pentru ca trebuie.
Si, cel mai important: de un parinte nu prea mai ai nevoie de la un moment dat. De un prieten ai nevoie mereu.

8 Comments

  1. Eu discut zilnic cu mama si ii spun si bancurii la greu,ea imi spune tot ce aude nou,imi vinde noutatile calde si eu la fel.Cu tata nu era aceiasi situatie ca nu ii placea sa vorbeasca la telefon si acum chiar daca as vrea nu mai am pe cine suna si e naspa rau.Esti un super tatic si te stimam pentru tot ce gandesti.Bravo prietene.

  2. Mereu am cost suplimentar la tel., din cauza convorbirilor cu mama.
    Nu prea stiu bancuri, dar daca aud vreunul care merita spus, mama e prima care.l va auzi.
    Azi, dar apoi tot eu am sunat.o inapoi, sa.i spun o barfa…

  3. 1. In fiecare dimineata, in drum spre birou vorbesc cu mama la telefon, cel putin 15minute – “just to say hello!”
    2. Acum 2 zile – nu eu,sotul le-a spus un super banc alor mei (un pic licentios, ce-i drept, da’ sa vedeti ce bancuri zice mama!!)
    3. Never-ever nu am zis “ce mai vrea si asta acum”.
    Tot ce imi doresc este ca relatia cu fiica mea sa fie la fel de buna ca relatia mea cu mama!

  4. 1. Aseara. Insa marele meu avantaj e ca ai mei stau la parter si noi la etajul 1. Si vorbim mereu.

    2. Saptamana trecuta i-am spus lui tat un banc si acum o saptamana jumate mamei.

    3. Acum 4 zile. Insa mi-a parut rau dupa aceea si mi-am cerut scuze!

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*