Într-una din zilele săptămânii trecute, eram în fața unui supermarket, pregătit să intru la niște cumpărături. Pe lângă mine trece un băiețel cam de vârsta lui Mark (8 – 10 ani), pe bicicletă și cu mama lui în spatele său. Copilul avea prinsă de ghidonul bicicletei o sticlă de apă. Dintr-o dată, o aud pe maică-sa:
– Mai lasă dracului apa aia odată, că toată ziua ai avut treabă cu ea!
– …
– Să vezi ce omor îți dau eu acasă!
– …
– Idiotule! Că nu te mai suport!
Am intrat și eu, și ei în magazin și femeia a continuat să-și bombâne copilul, semn că nu îi trecuseră nervii și, ceea ce e mai trist, semn că erau șanse mari să-și pună în aplicare acasă amenințarea de mai devreme.
Cred că e important din capul locului să nu mă erijez în ceva ce nu sunt, respectiv un părinte care nu are comportamente greșite față de copilul său: da, și eu țip, și eu mă enervez, și eu spun în capul meu lucruri foarte urâte uneori. Nu sunt mândru de aceste lucruri, știu că uneori mă descarc pe el când sunt supărat din cu totul alte motive, știu că greșesc și încerc să mă corectez. Și îmi cer scuze față de el, încercând să-i explic de ce am reacționat așa.
Pe scurt, îmi place să cred despre mine că sunt un părinte reprezentativ pentru secolul 21, adică cineva care a înțeles că în creșterea unui copil violența fizică sau verbală nu au ce să caute și că doar pentru că îi sunt părinte unui copil, nu îmi dă dreptul să abuzez de această poziție, ba din contră.
De aceea îmi vine foarte greu, de fiecare dată, când văd manifestări de părinte din alt secol, un secol în care bâtaia era nu doar acceptată, ci chiar încurajată de foarte multe ori. Iar violența verbală nici măcar nu era considerată violență, ci educație. În acele vremuri era cumva acceptată ideea că “eu te-am făcut, eu te omor”, deci până la majorat, părintele cam avea toate drepturile asupra unui copil: dreptul de a-l bate, de a-l jigni, de a-l umili și tot așa. Toate acestea nici măcar nu erau considerate lucruri greșite, ci ceea ce noi numim astăzi “instrumente de parenting”.
Le-am văzut cu toții, pe unele (sau pe toate) le-am trâit pe pielea noastră și, iată, am ajuns la vârsta la care avem puterea de a schimba ceva esențial în viața copiilor de azi. Avem ocazia să le arătăm că ei pot fi crescuți și altfel. Nu perfect, nici pe departe, dar cu mult mai multă iubire și empatie. Și, poate pentru prima dată la nivel de generație, cu respect pentru ei, ca oameni.
Într-o perioadă în care lumea se revoltă tot mai mult pe inegalitea socială existentă peste tot în lume, sunt părinți la noi și peste tot care încă îi consideră pe copii niște “oameni mai mici și cu mai puține drepturi”, ca să folosesc o exprimare drăguță. Căci pe aceiași oameni pe care îi vezi comportându-se atât de urăt cu ai lor copii, nu îi vei vedea niciodată amenințând cu bătaia un prieten, un alt membru al familiei sau un coleg de muncă. Nu, pe aceia îi respectă sau se fac că îi respectă, pentru că le este frică. Dar cu un copil care nu se poate măsura fizic cu ei și care nu poate face mai nimic, căci depinde de ei ca să supraviețuiască, se comportă ca și cum ar fi stăpânii lor. În condițiile în care, sunt aproape convins, că au urât momentele în care părinții lor s-au purtat așa cu ei.
Trecem cu toții, la nivel planetar, printr-o schimbare majoră, așa cum nu am mai trăit niciodată. Și cu siguranță că vom învăța niște lucruri și vom căpăta niște comportamente mai sănătoase în relație cu alții. Și poate tocmai de aceea, ar fi bine să încercăm să ne îmbunătățim comportamentele cu persoanele cele mai importante din viața noastră: copiii noștri. Nu ar fi extraordinar ca această pandemie să aducă, printre altele, părinții de azi cu metehne de ieri la comportamente considerate normale în anul 2020? Comportamente care înseamnă, în primul rând, respect pentru un copil, care doar pentru că este mai mic, mai neajutorat și mai dependent de noi ca un adult, nu înseamnă că merită mai puțin respect și mai puțină atenție din partea noastră, ba din contră!
Copiii ne văd pe noi, părinții lor, ca pe niște supereroi, Depinde doar de noi…doar de noi dacă vom rămâne în amintirea lor ca niște personaje pozitive care le-am făcut lumea mai frumoasă și mai sigură sau ca unele negative de sub a căror influență vor încerca pentru tot restul vieții să scape.
sursa foto: https://www.pinterest.com/
Follow
Send
Leave a Reply