Comentam cu prietenul meu Dragoș, părinte și el, imaginea de mai sus, întrebându-ne care va fi principalul reproș al copiilor noștri față de noi, părinții lor.
Eu cred că vor spune că i-am protejat prea mult. Și sigur că noi am putea să le dăm o grămadă de motive pentru care am făcut chestia asta, dar realitatea este că îi protejăm prea mult. Copiii născuți în ultimii ani ai “Generației Z” și cei din actuala “Generație Alpha” trăiesc un paradox: deși pot face tot felul de lucruri senzaționale pentru vârsta lor, din punct de vedere congnitiv, habar nu au să-și lege un șiret, să-și facă un sendviș sau să se orienteze pe străzi. Iar dacă unii dintre voi îmi vor spune că nu este așa, doar pentru că știu ei niște copii care fac aceste lucruri, să știți că acei copii nu sunt reprezentativi pentru actuala generație.
Actuala generație poate fi sumarizată cam așa: Niște copii extraordinar de inteligenți pe care dacă îi pui în fața unui grătar încins cu o bucată de carne crudă în fața lor, sunt șanse foarte mari să moară de foame, neștiind ce să facă în situația dată. Iar dacă vrei să le știrbești încrederea în forțele proprii pe termen lung, pune-i să-și lege șireturile în 20 de secunde, șireturi care să nu se desfacă în următoarele 2 minute. Șah – mat.
Și toate acestea nu sunt din vina lor, nici măcar un pic. Vina ne aparține în totalitate nouă, părinților lor, căci noi i-am crescut așa. Așa cum spuneam, explicația e simplă: pentru că noi nu am avut atenția pe care ne-am dorit-o din partea părinților, acuma supracompensăm. De fapt, nu că n-am avut atenția lor, dar de foarte multe ori, am și evitat-o știind că atenția asta se transmforma foarte ușor în “atenție”. Așa că ne-am promis, conștienți sau nu, să fim altfel de părinți, să nu le facem asta niciodată copiilor noștri. Și am pornit pe acest drum, dar nu am știut și nu ne-a învățat nimeni când sau cum să ne oprim.
Da, pot fi invocate și multe alte motive: traficul crescut, apariția (cel puțin în mass media) a mult mai multor cazuri crime și de violență faă de copii, dorința de a-i da la școli mai bune, departe de casă etc.
Dar acestea ar fi numai scuze pe care ni le-am căuta singuri și care nu îi vor interesa câtuși de puțin pe copiii noștri. Care vor avea toată dreptatea din lume atunci când ne vor reproșa că i-am protejat, ccoloșit, răsfățat (spuneți-i cum vreți) prea mult și prea tare.
De schimbat, nu cred că o să ne schimbăm. Nu fundamental, nu la nivel de generație de părinți. Poate, pentru cei care au mai mulți copii, de la al doilea, lucrurile să arate altfel (întotdeauna se întâmplă așa â, nu?). De aceea mie mi se pare mult mai important să ne asumăm această greșeală. Să înțelegem de ce ne comportăm așa cum ne comportăm, să înțelegem că nu facem lucrurile bine de foarte multe ori și că nu suntem părinții perfecți mai niciodată. Și, mai ales, să fim pregătiți să-i ascultăm pe copii când ne vor spune ce au de spus, povestindu-le de unde am venit noi și de cem am făcut acele greșeli.
Și să sperăm că ei vor face lucrurile măcar un pic mai bine pentru copiii lor. De fapt, poate că asta e cea mai bună definiție a unui părinte bun: un părinte care face eforturi să-și înțeleagă trecutul pentru a face lucrurile mai bine în prezent, pentru ca familia sa să aibă un viitor mai bun de la o generație la alta.
Așa cum nici ai noștri nu au fost, nici noi nu vom fi părinții perfecți. Nici măcar copiii noștri nu vor fi. Dar avem șansa să-i ajutăm să fie niște oameni mai liniștiți, mai așezați, cu mai puține frici și anxietăți. Cred că ar fi un cadou foarte frumos pentru ei, nepoții noștri și generațiile care vor urma după, nu?
sursa foto: https://9gag.com/gag/a43Qdvp?fbclid=IwAR38JLWU8TEnCDUiXqezxlk4v97TAkCj_TXnXpTOaPpZdEe7JQIZ_lq918Y
Follow
Send
Leave a Reply