Luna ianuarie a fost întotdeauna o lună “moartă” pentru mine. Trece Revelionul, trece ziua mea, reîncepe munca de care n-are nimeni chef, reîncep școlile și aglomerația din trafic, mai vine și vreo zăpadă care nu place nimănui. Ai atâta de așteptat până la următoarea perioadă mișto, fie că vorbim de Paște, vacanța de vară sau mai știu eu ce. Părem să așteptăm cu toții ca ianuarie, pur și simplu, să treacă. O lună degeaba, “moartă”.
Anul acesta, ianuarie mi s-a dovedit a fi o lună a morții. Am un prieten care și-a îngropat socrul pe 31 decembrie, altul care și-a îngropat mama pe 1 ianuarie. O prietenă și-a înmormântat tatăl pe 8 ianuarie, iar bunica Iuliei a murit pe 16. Și astea sunt cele de care îmi aduc aminte, ca să nu mai punem la socoteală vedete, atentate și mai știu eu ce.
Weekendul trecut mă bucuram că aproape a trecut luna când am văzut sâmbătă că s-au făcut deja 3 luni de la tragedia din Colectiv. Și apoi ieri, adică pe 1 februarie, răsfoind Facebook-ul pe la prânz am citit despre o cunoștință de la Timișoara care a murit și ea. Din ce am citit, descoperise o leucemie în decembrie 2015 și a mai trăit doar o lună. Vă dați seama cum e asta!!?? Să aflați azi că sunteți bolnavi și într-o lună să nu mai fiți?
Fără a-mi fi o prietenă foarte apropiată, moartea Adelei m-a marcat mult mai mult decât mă așteptam. Poate pentru că era doar cu 5 luni mai mare ca mine. Poate pentru că a venit de nicăieri pentru mine tragedia ei, poate pentru că nu m-am așteptat ca în anul de grație 2016 să se mai moară într-o lună de la un diagnostic, indiferent cât de dur ar fi el. Sau poate pentru că Adela are (avea, cum o fi corect?) o fetiță nu cu mult mai mare ca Mark.
Nu știu, dar cert e că azi noapte am adormit foarte greu. Eu care de obicei dorm ușor și liniștit (deh, creier puțin, griji puține) n-am putut aseară să adorm. M-am gândit la Adela, la fetița și la soțul ei care vor trebui să învețe să..să ce? să trăiască fără ea? să supraviețuiască fără ea? M-am gândit la prietenii mei cu înmormântările lor de pe 31 decembrie și 1 ianuarie, oameni pentru care Revelionul va fi de acum încolo un motiv de tristețe pentru multă vreme..poate pentru totdeauna. M-am gândit la Alex Hogea, una dintre victimele din Colectiv și la scrisoarea scrisă de tatăl său, Narcis. M-am gândit la faptul că Alex n-o va mai vedea niciodată pe Barcelona jucând și asta mi s-a părut atât de nedrept și de trist.
Și m-am gândit la Petru. Nu știu de ce. Ba știu de ce, dar ca să povestesc de Petru, vreau întâi să am acordul părinților săi.
Am încercat să mă gândesc cum ar fi și n-am putut. Creierul meu a zis STOP! A ridicat un zid și mi-a zis că acolo nu vreau să mă duc. Pentru că nu pot. Cine poate, de fapt? Căci cei care sunt obligați să treacă pe-acolo, nu se mai întorc. Sau se întorc schimbați cu totul, alți oameni. Nu, nu oameni, zombie mai degrabă.
Azi noapte m-am gândit la moarte și mi s-a părut că a luat-o razna. Că nu mai are nicio limită, că nu se mai oprește. O fi și din cauza internetului și a mediei sociale care știe și anunță lucrurile înainte să se întâmple. Dar nu ea omoară, ea doar ține evidența.
Am senzația de ceva vreme că suntem într-un joc de bowling în care noi, din păcate, suntem popicele nemișcate care așteptăm să fim lovite. De vreo boală, de vreo tragedie, de moartea noastră sau a celor apropiați nouă. Nu știm când anume ne va lovi, dar știm că vom fi loviți mai degrabă mai devreme decât mai târziu, căci așa a fost conceput jocul ăsta. Și partea cea mai tristă e că tot ce putem face este să privim neputincioși. În jocul ăsta de bowling, singura care se mișcă și care își poate schimba direcția, poate devia de la traseul dorit de aruncător este bila. Popicele sunt victime sigure.
Am sezația de ceva vreme că tot ce facem este să supraviețuim. Că ne “târâm” de la o lună la alta, încercând să nu ne gândim la moarte, dar asta nu ne iese. Căci ea este peste tot în jurul nostru, strângându-se încet încet ca un laț. Și înțeleg, chiar înțeleg, cât de importantă este sănătatea. Dar n-are cum să fie un scop în sine. Ea ar trebui să fie o preocupare constantă, dar refuz să cred că am evoluat de la stadiu de euglene și ameobe (măcar unii dintre noi) doar ca să supraviețuim. Ne-a dat cine ne-o fi dat un creier ca să facem lucruri spectaculoase cu el. Și cu toae acestea, pierdem din ce în ce mai des și mai tineri lupta cu moartea. Așa mi se pare mie.
Sunt conștient că fiecare dintre noi, până la urmă, pierde războiul cu ea. Dar, ca în orice război, mai câștigi tu o bătălie, mai câștig eu una și stabilim scorul final undeva, la sfârșit, peste multă vreme de-acu’ încolo. Dacă tu, moarte, mă încingi pe unde mă prinzi, ce rost are să mă mai prezint?
Știu, azi nu sunt fun. Credeți-mă, eu sunt primul care mi-aș dori să fiu, să-mi treacă prin cap vreo tâmpenie pe care să o aștern pe hârtie. Sunt trist pentru că moartea e atât de nedreaptă. Și atât de prezentă.
Follow
Send
Leave a Reply