Sunt un tată norocos. Acum doi ani, la primul turneu important de baschet pe care l-am vizionat împreună cu Mark la televizor, echipa lui favorită, Slovenia, a câștigat titlul european. S-a lăsat cu multe îmbrățișări din partea lui, multe chiote de bucurie și, nu în ultimul rând, cu dorința de a se apuca și el de baschet.
Doi ani mai târziu, mai precis în ultimele două săptămâni, ne-am uitat împreună la Campionatul Mondial de Baschet din China, competiție câștigată de actuala lui favorită, Spania. Wow, ce meci a fost în semifinale, cum am trăit amândoi la tensiune maximă finalul de meci și cele două reprize de prelungiri. Iar finala, finala a fost de vis, Spania a jucat ca o adevărată campioană mondială.
Sunt convins că vom discuta multă vreme de acum încolo despre aceste meciuri. Dar, mai important, sunt convins că amintirea lor, a meciurilor, și a timpului petrecut cu mine în fața televizorului, amintirea emoțiilor pe care le-am trăit împreună, îl vor însoți toată viața și de câte ori își va aduce aminte de ele, și de noi doi privind aceste meciuri, un zâmbet îi va înflori în colțul gurii.
Primul meci de fotbal la care m-a dus tata pe stadion a fost unul total obscur: Victoria București – Universitatea Craiova, desfășurat pe Dinamo. Aveam vreo 7 sau 8 ani și sunt convins că din acel stadion aproape plin, marea majoritate a celor poate 10 – 15 mii de oameni care au fost acolo nu-și mai aduc aminte de acel meci. Dar eu, da, căci a fost primul meci cu tata. Îmi aduc aminte că Universitatea a dat primul gol, dar și bucuria stadionului (și a noastră) când a egalat cineva de la Victoria. Îmi aduc aminte zâmbetul tatei din acel moment și zâmbesc și eu în timp ce scriu. În astfel de momente, această amintire e tot ce contează. Toate celelalte lucruri sau amintiri sau emoții pe care le am față de el, bune sau mai puțin bune, pălesc și rămâne în lumină doar asta: eu cu el, pe un stadion, împreună. Așa cum îmi aduc aminte de multele meciuri de rugby pe care le-am văzut împreună la televizor sau celebrul 5 – 2 al României cu Țara Galilor din 1993.
Peste ani, am încercat să-i întorc aceste bucurii și am fost cu el în străinătate la meciuri de baschet, rugby sau la finala Europa League de la București. Alte amintiri frumoase pentru mine și sunt convins că și pentru el.
Sportul are această calitate, printre multe altele, aceea de a uni oamenii. De a-i conecta la miza și tensiunea unui meci. Iar când această conectare se întâmplă între un părinte și copilul său e cu atât mai special.
Vreau să cred că fac suficient de bine lucrurile, astfel încât Mark să-și dorească să mă aibă prin preajmă și când nu va mai avea cu adevărat nevoie de mine. Dar realitatea este că nu există nicio garanție în acest sens. Nu există vreo rețetă, căci dacă ar fi existat, cel care ar fi inventat-o era cu siguranță cel mai bogat om din lume: cine naiba nu ar da oricât să fie sigur că relația cu copilul său va fi una bună și peste 10, 15, 20 de ani sau mai mult? Dar nimeni nu știe, așa că muncim cât și cum putem spre acest obiectiv incert, dar extrem de dorit, acest Sfânt Graal al părinților.
Ceea ce putem face, însă, este să creăm cât mai multe momente unice, deosebite, momente care au potențial de a se transforma în amintiri de neuitat. Amintiri pe care ei, copiiii noștri, să le poarte în suflet și-n minte pentru tot restul vieții și pe care să și le amintească din când în când. Să și le amintească, să le înflorească un zâmbet pe buze și, dacă suntem norocoși, să pună mâna pe-un telefon sau ce device s-o mai inventa până atunci și să ne sune. Să povestim, să râdem împreună, să le mai spunem o dată cât de minunați sunt și cât de mult îi iubim.
Dacă vrem asta în viitor, trebuie să muncim azi ca nebunii. Dar mi se pare cea mai importantă investiție pe care o putem face.
Follow
Send
Leave a Reply