Râdem, glumim, dar realitatea este că suntem foarte stresați cu toții. Necunoscutul în care am fost aruncați în câteva zile, cu un preaviz prea scurt și pe care, de fapt, nu l-a luat nimeni în serios, ne ține treji noaptea și extrem de anxioși în timpul zilei. Nu știm cum o să fie când o să se termine, dar mai ales nu știm când o să se termine, iar asta ne împinge nervii la limită în fiecare zi în care stăm și numărăm noile cazuri sau morții sau așteptăm, până acum în van, vești bune din alte părți.
Iar dacă ești părinte, acest stress nu are cum să nu se răsfrângă și asupra copilului tău. Orice fel de părinte ai fi fost înainte de această criză, aș băga mâna în foc că ai devenit, peste noapte, mult mai autoritar, mult mai irascibil, mult mai puțin dispus să asculți toate poveștile pe care vrea să ți le spună copilul și tot așa. Cu toții am devenit astfel de părinți, pentru că suntem stresați și pentru că, de multe ori, ne este mult mai ușor să mutăm stressul și anxietatea pe copiii noștri sau pe ceva ce ei au făcut. Oricât de părinte zen ai fi fost înainte, acum nu mai ești. Și, probabil, nici nu o să mai fi o perioadă de timp nu foarte scurtă.
Aceasta este realitatea în care trebuie să ne manifestăm ca și părinți și aceasta este noua realitate a parentingului de izolare. Aceste lucruri, aceste comportamente vor apărea mai devreme sau mai târziu și vor deveni mai degrabă o constantă a izolării, nu doar niște răbufniri scurte și rare.
De aceea mi se pare mult mai important să facem niște alte lucruri datorită cărora copiii să fie conștienți de ceea ce se întâmplă, de ceea ce ni se întâmplă și să îi ajutăm și pe ei, și pe noi să trecem prin această perioadă cu cât mai puține răni, răni care să nu devină cicatrici adânci, permanente.
Cred că e important să încercăm în fiecare zi să facem măcar o parte dintre lucrurile de mai jos:
1. Să ne îmbrățișăm copiii.
2. Să le spunem că îi iubim.
3. Să povestim cu ei, potrivit vârstei lor, ceea ce se întâmplă. Care sunt noutățile și, mai ales, care sunt veștile bune atunci când ele există.
4. Să ne jucăm cu ei.
5. Să râdem cu ei.
6. Să îi ajutăm la lecții.
7. Să citim cu ei, nu doar să le spunem lor că trebuie să citească.
8. Să îi lăsăm pe ei să aleagă ceva ce vor să facem împreună.
9. Să ieșim până afară împreună cu ei, chiar dacă asta înseamnă doar să ducem gunoiul sau să alergăm o tură de bloc.
10. Să îi încurajăm să se vadă cu prietenii lor, virtual dacă se poate, sau măcar la telefon.
11. Să nu îi certăm că stau prea mult pe ecrane, ci să le oferim alternative la asta.
12. Să îi încurajăm să stea de vorbă cu bunicii.
Și tot așa.
Nimeni nu va uita această perioadă. Mai mult, se poate ca ea să definească felul în care va arăta viața noastră de acum încolo sau cel puțin pentru un timp. Dar amintirile pe care le vom duce cu noi ca foarte multă legătură cu lucrurile pe care alegem să le facem în aceste zile. Iar în cazul copiilor noștri, amintirile lor vor fi strâns legate de acțiunile sau inacțiunile noastre. Să nu uităm asta data următoare când vrem să izbucnim, întemeiat sau nu, la adresa lor.
sursa foto: https://learningfoundations.org/
Follow
Send
Leave a Reply