Îl privesc atunci când doarme – de Mario De Mezzo

Îl privesc atunci când doarme. E liniștit și în sfârșit…stă. Nu vorbește, nu se agită, nu strigă “tati”, nu vrea să afle cine știe ce adevăr pe care însuși Einstein nu ar ști să i-l explice. Stă. Doarme. Respiră liniștit. Mă apropii și îl miros. Vreau să trag în piept adânc mirosul lui de copil. Vreau să îl păstrez în arhiva lucrurilor de preț, în seiful comorilor pe care le voi duce cu mine pe tot parcursul acestei vieți. Sunt lucruri care mă însoțesc și pe care nu le uit indiferent cât de supărat, fericit, agitat sau în orice fel sunt. Când am ținut-o pentru prima dată în brațe pe Bianca, de exemplu. Când mi-am dat seama că viața mea va fi alta, că nu voi mai putea niciodată să zbor dar că mersul pe pământ îmi va da ocazia să simt iarba umedă dimineața, că voi putea atinge și mirosi florile și că fruntea mea va căpăta nuanța florilor de cireș pe care le voi împleti pentru jucăriile ei. Alt lucru în acest mic seif este mirosul lui Luca. De copil, de inocență, de viață, de bucurie, de liniște, de întrebare care nu așteaptă răspuns decât pentru a pune o altă întrebare, de ochi jucăuși care scrutează întrebător cuvintele tatălui, de ochi triști care învață că de prea multe ori viața înseamnă “nu”. 
Îl iau în brațe și se răsucește în brațele mele. Îi șoptesc că îl iubesc mai mult ca pe viața mea, că este toată suflarea mea și că nu exist în afara lui. Îi mângâi părul și îl pup pe obraz, pe gât, pe ceafă în timp ce îi vorbesc încet să nu îl trezesc. Îmi afund nasul în părul lui și îl simt cald și moale în brațele mele. Vreau să îl țin acolo mereu, să îl apăr de toți cei care – știu – îi vor face rău, să fiu scutul lui și toate loviturile să le iau în inima mea. Cu cât ar deveni mai slabă cu atât aș forța-o mai mult să mai poată…încă una și încă una…până când el ar fi puternic, cu picioarele adânc înfipte în pământul fertil al erei adulte. Știu că nu voi putea face asta și sufăr…atunci…sufăr mai mult decât toate loviturile pe care le-aș putea primi. Mă încurajez și liniștesc că tot ce pot să fac este să îl învăț pe el să fie drept și să nu se încline decât în fața conștiinței lui.
Luca mă iubește. Știu asta. Nu am niciun dubiu…pentru că într-o noapte…eram cu el la Cluj și dormea în brațele mele. S-a trezit în miezul nopții și m-a strigat “tata”. Făcea acest lucru – la acea vârstă, 5 ani – când visa urât. Am tresărit, l-am strâns la piept și i-am zis: “ce este iubirea mea?”

“tati, tu ești ca un instalator pentru mine….tu aduci lumina în lumea mea”

s-a întors și a adormit la loc. Da…Luca mă iubește!

Follow

Send