Generația părinților prea protectivi

Fac parte dintr-o generație de părinți mult prea protectivi cu ai lor copii. Sigur, această protecție mi se pare exagerată mai ales când o pun în balanță cu ceea ce am primit noi de la părinții noștri, respectiv mai nimic când vine vorba de a sta după fundul nostru aproape permanent.
Nu cred că e foarte bine ceea ce facem, în sensul că prin acest comportament cred că îi forțăm pe copiii noștri să aibă un retard în dobândirea a cel puțin o caracteristică importantă a oricărui om: nevoia de a genera soluții. E greu să faci asta când noi suntem acolo și, oricât ne spunem noi că nu intervenim, tot o facem la un moment dat când îi vedem blocați în ceva.

Ieri am ieșit cu Mark în parc și la un moment dat el s-a dus să joace un fotbal. Regula mea autoimpusă este să nu mă amestec în jocul lui până când:
a. nu-mi cere el ajutorul
b. lucrurile nu o iau razna cu adevărat
(sigur, deja de aici apare problema, căci el știind că are cineva care îi asigură spatele sau cineva care să-l scoată dintr-o belea, probabil că își setează lucrurile altfel decât o făceam eu când eram copil și știam că dacă pățesc ceva, aia e, trebuie s-o descurc cumva).
Bun, și având în minte această regulă, mi-a fost foarte, foarte greu să nu mă bag peste ei și să nu le spun unor copii mai mari că dacă tot l-au găsit pe fraier să le dea mingea și dacă l-au băgat în echipă doar pentru că mingea lui era singura disponibilă, măcar să-i mai dea și lui o pasă la 5 minute. N-am făcut-o, deși aș fi vrut. Și n-am făcut-o aseară, dar am făcut-o cu alte ocazii. Iar acesta e doar un exemplu minor.

So, e bine să fim niște părinți “elicopter”? Adică genul care survolează permanent viețile copiilor lor? Cu siguranță, nu. Dar nici ignorul de care am avut parte noi, generația “cu cheia de gât”, nu mi se pare ok. Mulți vor spune că era mai bine atunci, că uite ce bine-am ieșit. Mie nu mi se pare că am ieșit bine și că avem nișe carențe majore, cel puțin pe partea de inteligență emoțională, de rezolvare a conflictelor, de comunicare de orice fel până la urmă.
Așa că, din punctul meu de vedere, ar trebui să găsim o soluție de mijloc. Doar că e foarte greu să definești acest mijloc, căci el, de fapt, nu există, nu este un punct pe care poți pune degetul.

De exemplu, noi puteam ieși de dimineață până seara de unii singuri pe stradă, de la vârste fragede. Ba, mai mult, am auzit o poveste care mi se pare reprezentativă pentru generația noastră când eram copii: am un prieten care mai are 3 frați. Și când erau ei mici, singura regulă la ei acasă era că cine se servea la o anumită oră și toată lumea trebuia să fie prezentă. În rest, Dumnezeu cu mila și fiecare făcea ce-l ducea capul în restul timpului.
În ziua de azi, asta mi se pare o non-variantă. Atâta vreme cât joaca copiilor se întâmplă în parc și nu în spatele blocului, un adult (părinte, bunic, bonă) trebuie să însoțească permanent copilul. Și faci asta până pe la 10 ani, probabil.

Doi la mână, parcul este un mediu mult mai deschis față de spatele blocului. Acolo eram noi între noi și era greu, dacă nu imposibil ca un străin, adult sau copil, să încerce să se infiltreze printre noi. Sigur se găsea unu’ să țipe la mă-sa care ieșea la geam și vedea că ceva nu era cușer.
Azi? Mark se joacă săptămânal cu alți copii. Iar adulții care trec prin parc și care pot corupe copiii într-un mod sau altul sunt foarte mulți.

Deci, există cred eu, niște constrângeri obiective pentru care suntem mult mai protectivi decât au fost părinții noștri. De fapt, uitați-vă la ei, ca bunici: ei sunt primii pregătiți să-și ajute nepoții când acești par că au nevoie de ajutor. Ar fi făcut același lucru pentru noi? Bineînțeles că nu, în primul rând pentru că nu erau acolo. De fapt, nici nu și-ar fi pus vreodată problema să vină cu noi la joacă.

Și mai cred că există un mare avantaj la a fi atât de protectivi: cred sincer că învățatul lucrurilor “the hard way” ne este, într-un final, dăunător. Nu cred că trebuie să fim umiliți de alți copii sau antrenori pentru a ne mobiliza și a învăța un sport. Nu cred că învățăm să ne apărăm sau să “supraviețuim” doar după ce ne-o luăm de suficient de multe ori de la alții. Și așa mai departe.
Având un adult aproape, care să îi explice lucrurile atunci când e cazul, care să-l apere sau să-i spună că e ok dacă nu joacă fotbal la nivelul celorlalți, poate să îl ajute enorm pe acel copil. Și cred (și sper) că această generație va fi mult mai ok din punct de vedere emoțional decât suntem noi.
Cred că e mai bine să stabilească ei când e momentul oportun să se desprindă de noi (cu toții o fac, mai devreme sau mai târziu) decât să se obișnuiască de mici cu lipsa sau nepăsarea noastră.

Acestea fiind zise, tot cred că suntem o generație de părinți mult prea protectivi. Și nu, n-am vreo soluție sau vreo idee despre ce înseamnă calea corectă sau cea de mijloc, pentru că am impresia că mijlocul ăsta nu este ceva static, ci e un lucru, un punct, o linie imaginară pe care ar trebui să încercăm s-o intuim în fiecare caz în parte. Căci dacă nu facem asta, riscăm să cădem într-o altă extremă și, ca orice extremă, nici aceasta nu ar fi bună și n-ar face decât să îi țină pe copiii noștri într-o bulă nerealistă, o bulă care n-are nicio legătură cu felul în care arată viața reală.

Nu, stați așa, eu am zis doar că e mișto să fii părinte, n-am zis niciodată c-ar fi și ușor.

Sursa foto: https://www.stayathomemum.com.au/