Fragmente de viață

A mai trecut un eveniment de strângere de monede pentru spitalul copiilor. Au fost 2 zile în care câteva mii de oameni au venit și au donat de la câțiva bănuți la 500 de lei! Fiecare dintre donatori are o poveste în spate, așa cum avem cu toții. Și deși n-am avut cum să le aflu pe toate, o să încerc să vă relatez pe cele pe care le-am aflat sau pe care le-am intuit. Căci ele explică, zic eu, de ce vom construi acest spital.

2 tineri foarte prost îmbrăcați și murdari au primit un leaflet de la noi. L-au citit, au venit și au donat fiecare câte 1 leu iar când le-am mulțumit s-au oprit și mi-au spus:
– Frate, noi am fost copiii străzii vreo 16 ani. Acum muncim ….(n-am reținut unde). Știm cum e, așa că e normal să ajutăm. Hai, să-l faceți cât mai repede! 

Un domn foarte în vârstă, cu o pușculiță în mână vine și mă întreabă:
– Aici strângeți monezile?
– Da, aici.
– Aoleo, ce v-am mai căutat, că nu vă găseam. Vin tocmai din Drumul Taberei și nu mai știam ce tramvai tre să iau. V-am văzut la televizor și am venit să vă dau și eu câțiva bănuți. Nu sunt mulți…
Și și-a deșertat toată pușculița în sacii noștri.

Un domn tânăr apare cu o punguță de monede.
– Ați venit să donați?
– Da, îmi zice, în timp ce îmi întinde punguța.
Eu încep să cântăresc și el continuă:
– Am și eu fetița bolnavă………….leucemie….
– Câți ani are? e tot e pot întreba.
– 3 ani. Să faceți ceva cu banii ăștia, da?
– Păi….facem un spital.
– Da, așa să faceți!

O tânără cu dizabilități aflată în scaun cu rotile trece pe lângă cortul nostru în drum spre plimbarea din parc. Se oprește, se dă jos din scaun și cu foarte mare greutate și ajutată face câțiva pași până la urna noastră pentru a dona câțiva lei.

2 băieței și o fetiță se duc spre parc. Se vede de la o poștă că sunt bolnavi. Capul fără păr, fața extrem de obosită și pământie, masca ce le acoperă nasul și gura. Dar sunt veseli, ca orice copil care merge în parc la joacă. Nu știu cum, dar sunt veseli. Și donează și ei câțiva bănuți. Ei…donează câțiva bănuți.

Un domn trece pe lângă standul nostru cu soția și cei doi copii. Vreau să îi dau un leaflet, dar îmi spune:
– Știu despre ce e vorba, dar n-am acum…mă duc la bancomat să scot.
Peste câteva minute se întoarce și donează 450 de lei!
– M-mulțumim frumos! Stați să vă dăm un tricou..sau mai multe.
– Nu e nevoie, mulțumesc. Dați-mi o brățară, dacă se poate.

Dar poate cea mai relevantă poveste pentru ce înseamnă acest proiect este cea a celor 2 domni care aveau o tarabă cu zarzavaturi chiar lângă noi. Toată ziua de sâmbătă ne-au bombănit că suntem niște hoți, că ce facem noi cu banii, că una, că alta.
Apoi, duminică după-amiază, când și-au strâns taraba, m-au strigat și mi-au dat un pumn de monede de 10 bani. N-au mai zis nimic, dar nici nu mai era nevoie.

Și nu în ultimul rând, vreau să vă povestesc despre toți cei care (și sunt foarte mulți) vin să doneze cu diferite ocazii și ne mulțumesc ei nouă. Adică noi le spunem “Mulțumim” și ei ne răspund “Noi vă mulțumim”. Senzația pe care o încerc de fiecare dată când aud asta este că oamenii aceia înțeleg. Înțeleg că nu e vorba de un proiect al unora ci de un spital pentru copii. Și că nu contează cine ce face în acest proiect, atâta timp cât fiecare dintre noi face ceva. Și că oricât de importanți ar fi banii, mult mai importanți sunt oamenii. Datorită oamenilor, noi toți vom construi acest spital.

Și nu, n-am strâns 2 tone de monede, ci 782,4 kg. Dar da, sâmbătă alergăm până la Ploiești. Căci indiferent cât de complicat va fi drumul, o dată porniți pe el, nu ne mai oprim.