Săptămâna trecută am văzut pe stradă o siuație destul de comună: o mămică își certa băiețelul care plângea. Și cu cât mama îl certa mai tare, cu atât plânsul copilului se transforma într-un urlet. Și cu cât urletul era mai puternic, cu atât țipa mai tare și mama. Și tot așa.
Se prea poate ca mama să fi avut motive întemeiate de nervi. N-am auzit discuția de la început, deci n-am idee. Dar mi s-a părut că de la un punct încolo a-nceput să greșească. Și anume de la punctul în care, văzând cât de tare îi plânge copilul, nu a ales să se oprească, să îl ia în brațe pentru a-l liniști și să se gândească să îi țină morala în cu totul alt moment.
Căci cine aude ceva, cu atât mai puțin să și înțeleagă, atunci când e plin de emoții și urlă din toți rărunchii? E cam și cum unul dintre noi s-ar duce la un prieten/o prietenă să-i povestească ce nasol e la birou sau că a părăsit-o iubitul, iar reacția prietenului/prietenei ar fi să-i spună că dacă nu tace imediat el/ea se ridică și pleacă. (bun, aici pot continua la nesfârșit: că dacă nu e cuminte și nu tace în acel moment din gură cheamă poliția/hingherii să-l/s-o ia; că dacă mai vede pe cineva în jur făcând așa etc)
Când tot ce îți dorești este ca cineva să te asculte sau să te ia în brațe, cel mai rău lucru care ți se poate întâmpla este să dai peste cineva care să te certe și să îți spună ce tâmpit(ă) ești. Și e cu atât mai nasol când acel cineva îți este părinte.
Știu că un copil te poate scoate din minți, știu asta la fel de bine ca orice alt părinte. Și am momente când (eu fiind o persoană extrem de pașnică de fel), îmi vine să fac lucruri care nu pot fi scrise cu “voce tare” ☺. Dar de la “îmi vine” până la “le fac” mi se pare un drum destul de lung. Dacă nu din alt motiv, măcar din acela că singura lecție pe care ar putea-o învăța copilul ar fi aceea a fricii: “anumite chestii nu le pot face/nu i le pot spune tatei pentru că îmi face ceva nasol, așa că mai bine nu le fac de față cu el/nu i le spun”. Și da, mă cert și eu cu Mark, uneori tare. Dar în momentul în care văd că pentru el e prea mult, că încep să îi dea lacrimile, mă opresc. Uneori mor de oftică și de ciudă, căci aș mai avea atâtea să-i spun, dar mă opresc. Fiindcă nu găsesc nicio satisfacție în a câștiga o ceartă cu el. Fiindcă indiferent de situație, eu ar trebui să fiu persoana matură. Și fIindcă mi se pare că acelea sunt momentele critice în care poți spune sau face ceva foarte grav, ceva pe care l-ai putea regreta toată viața și pe care nu ai mai avea cum să-l iei înapoi.
Întrebați orice părinte și majoritatea vă va răspunde același lucru: “când aud un copil plângând, mi se rupe inima și îmi vine să mă duc să-l iau în brațe ca să se liniștească.”
Din păcate, uneori acest lucru încetează să mai fie valabil atunci când ar trebui să conteze cel mai mult: când îți plânge propriul copil.
Follow
Send
Leave a Reply