– Salut, vrei să fim prieteni?
– Da! Hai să ne jucăm!
– Ne jucăm de-a pompierii?
– Da!
– Tata e pompier.Tatăl tău ce e?
– Tatăl meu a murit.
– A murit? Cum?
– Mai știi incidentul de la Nisa, cu camionul?
– Tatăl ău a fost omorât de teroristul ăla?
– Tatăl meu a fost teroristul ăla!
Terorismul. Ăsta pare să fie mai puternic decât dragostea pentru copilul tău. Întotdeauna mi-am închipuit că teroriștii (mai ales cei sinucigași) sunt niște singuratici, niște neînțeleși, care ajung să se radicalizeze din lipsă de altceva mai bun.
Și, ok, poate că ar putea avea niște părinți. Care au sau n-au vreo vină că ei devin teroriști. Dar pot să înțeleg că în anumite situații, dragostea de părinți poate să nu fie suficient de mare încât să te oprească dintr-un asemenea parcurs al vieții.
Dar nu pot în niciun fel să înțeleg cum ajungi să-ți faci o familie, să faci 3 copii!!!, să te bucuri de ei, să te joci cu ei, să îi crești, să te chinui pentru ei și apoi, într-o zi, să te hotărăști că vrei să devii un terorist în numele…în numele oricui.
Cum poți face asta fără să te gândești la ei, atâta vreme cât nu suferi de vreo boală.
Adică nu e destul că îi lași fără tată. Nu, tu le decizi viitorul. Îi pui, fără să îi întrebi, pe o autostradă cu sens unic, din care poate doar cu șansă să mai scape.
Cel care a făcut cel mai mare carnagiu provocat de un singur om într-o țară vestică (l-a depășit pe norvegianul Breivik care a avut „doar” 77 de victime decedate) era tatăl a 3 copii. Născut și crescut în Franța, căsătorit în Franța, cu 3 copii născuți în Franța. La ce s-o fi gândit el, apropo de copiii săi, când s-a hotărât să-și pună planul în aplicare?
Cred că este o întrebare extrem de legitimă. Dacă trăia cu familia în zona deținută de ISIS și asta era regula, „norma” unanim acceptată, că la un moment dat trebuie să te sacrifici, iar copiii tăi vor trăi cu mândrie ca urmare a acestui fapt, nu cred că aș mai fi comentat.
Dar omul trăia în Franța. Cam ce și-a imaginat el că se va întâmpla de acum încolo cu familia lui? Cum vor fi priviți copiii lui? Cine se va mai juca cu ei? Câtă bătaie își vor lua? Cât graffitti vor trebui să îndure? De acum și până vor muri sau vor fugi în Siria sau Irak, oriunde vor merge și orice vor face, oricât de bun sau de nobil, vor trăi cu teama că cineva s-ar putea să le (re)aducă aminte că sunt copiii unui terorist.
Mi-e greu să înțeleg ce vor oamenii ăștia, poate pentru că sunt un om logic (nu e o laudă), iar haosul este exact opusul logicii. Dar mi-e de-a dreptul imposibil să accept că poți deveni un terorist când acasă te așteaptă 3 suflete pentru care ești Superman. Sau Ironman sau mai știu eu cine.
Iubirea pentru copilul tău nu are egal. Că n-are. Pentru că este o iubire necondiționată. În rest, iubim pentru că suntem iubiți sau pentru că cineva se poartă cu noi într-un fel care ne place.
Dar copilul…copilul poate să facă orice, că oricum îl iubești. O spun inclusiv părinții de copii care au comis atrocități: mulți dintre ei povestesc că înțeleg suferința victimelor, că se întreabă în fiecare secundă unde au greșit atât de grav, dar că n-au încetat să-și iubească copiii. Știu că dacă nu sunteți părinți, veți spune că asta e o mare tâmpenie. Și ați avea dreptate. Căci dragostea pentru copilul tău nu poate fi explicată, ci doar trăită.
Așa că nu, nu înțeleg cum părinte fiind, îi poți pune pe planul doi. Sau te poți gândi că lor le va fi mai bine cu un tată mort, un tată care nu numai că a omorât pe mulți alții, dar le-a ucis și lor dreptul la o viață normală. Așa că dacă aveți vreo explicație, mi-aș dori să mi-o împărtășiți. Chiar vreau să înțeleg acest fenomen care, iată, nu mai este unul izolat.
Sigur, niciun copil nu este răspunzător pentru faptele părinților săi. Dar vrea, nu vrea, trebuie să trăiască cu ele. În fiecare zi din restul vieții sale.
Când dragostea pentru copilul tău nu mai e de ajuns, mie mi se pare că trăim într-o lume profund bolnavă. Și nu părem să fim aproape de găsirea vreunui leac.
Sursa foto: www.shutterstock.com
Follow
Send
Sincer e un subiect care imi provoaca multe temeri..
Din pacate nu stiu ce va fi cu lumea asta si ma gandesc la copii mei in ce lume vor traii 🙁 oricum.. este de nedescris ce se intampla peste tot..
Sper ca lucrurile sa se indrepte.. 🙁 e pacat
Si eu cred ca avea ceva probleme la cap. Tre sa ai ceva probleme sa te sinucizi si cu atat mai mult sa omori niste oameni nevinovati si mai ales copii. Eu nu prea am reusit sa inteleg pentru ce se lupta oamenii aia acolo si mi se pare ca nici ei nu prea inteleg.
La fel cum poti muri aparindu-ti tara. Fiecare are motivele sale, nu le poti compara sau judeca.
O tragedie de ambele parti ale camionului.
Nu stiu ce tragedie o fi fost la omul din camion dar, din punctul meu de vedere, nu poate fi pus egal intre tragedia unor nevinovati iesiti la o plimbare cu copiii lor si decizia unui om de a produce un macel cu buna stiinta.
omul avea boli psihice; cel putin asa reiese din ancheta ( ma refer la ce se publica in presa franceza).