Eram la grădiniță, să fi avut trei sau patru ani, și într-o zi, în timpul orelor, am încercat să-mi scot de pe mine puloverul pe care-l purtam, un pulover cu fermoar de sus pana jos. Doar că în momentul în care am încercat să deschid fermoarul, el s-a blocat destul de aproape de gât și atunci primul și singurul gând care mi-a trecut prin cap a fost: O să rămân cu puloverul ăsta pe mine pentru tot restul vieții!
Am făcut ceea ce acum pot să definesc ca un atac de panică și țin minte de parcă a fost ieri cum stăteam toți copiii într-un cerc, restul atenți la ce zicea sau făcea educatoarea, eu panicat de moarte că m-am pricopsit cu un pulover pentru tot.dea.u.na.
Norocul meu, pe care la vremea respectivă l-am preceput ca un un înger trimis din cer a fost că educatoarea m-a văzut, m-a întrebat ce-am pățit și, auzind de necazul meu și fără să râdă sau să facă mișto de mine, mi-a zis că aș putea scoate puloverul de cap, ca pe orice alt pulover fără fermoar. Doamne! Doamneeeee! În acel moment i-aș fi dat femeii Premiul Nobel pentru inovație. Sentimentul de ușurare îmi este încă atât de palpabil, la peste 35 de ani distanță. A fost, cu siguranță, în Top 5 sperieturi grozave din viața mea.
Sigur, pe voi v-a făcut să zâmbiți, poate chiar să ziceți că eram cam prost sau tâmpit de-a dreptul. Așa o fi, doar că asta o spuneți cu mintea voastră de acum. Sunt convins că aveți și voi, ca și mine, amintiri cu astfel de momente de panică, de supărare, de stres, de când erați mici, momente pe care astăzi le vedeți într-o altă lumină, deși poate sentimentele trăite, ca și în cazul meu, au rămas la fel de vii.
Dar cu mintea mea de atunci, acela a fost un moment foarte stresant. Orice mi-ar fi spus cineva în acele momente, mintea mea de 4 ani nu putea să proceseze informația, așa că ea „țipa” din toți rărunchii: PERICOL! PERICOL! PERICOL!
Astăzi, mă uit la Mark care la aproape 6 ani și după o săptămână de vacanță, nu vede necaz mai mare pe lumea asta ca acela de a trebui de luni să meargă iar la grădiniță. Și prima mea reacție este să-mi spun (și uneori să-i spun și lui):
– Asta e o tâmpenie! E super tare la grădi, nu te mai plânge atât! Bucură-te de aceste momente, că vor trece repede și, mai încolo, o să fie din ce în ce mai greu.
Doar că, oricât mi-ar plăcea mie să-l fac să înțeleagă, nu am cum. Căci el are mintea unuia de 6 ani și, așa cum pentru mine puloverul acela blestemat reprezenta sfârșitul vieții așa cum o cunoscusem până atunci, pentru el, mersul zilnic la grădiniță este cea mai mare corvoadă.
Căci grădinița este ceva mișto și relaxant mai degrabă pentru noi, adulții. Pentru ei, grădinița este job-ul lor, la care tre să meargă, vor, nu vor, la care trebuie să facă lucruri sau fișe, la care nu se pot juca atât cât și-ar dori șamd. Este lumea lor, pe care o percep ca atare cu mintea lor de 4, 5 sau 6 ani. Și mi se pare unfair să-i cer să vadă lucrurile altfel, doar pentru că eu le văd altfel. Eu le văd altfel acum, la 40 de ani, cu experiența de viață de acum.
Iar chestia asta nu e valabilă doar pentru grădiniță. E valabil pentru orice lucru sau activitate sau eveniment din viața lor pe care noi ne încăpățânăm să-l vedem prin filtrul creierului și experienței noastre.
– De ce nu te joci cu acel copil?
– Pentru că nu-l cunosc și nu-mi place de el.
– E, nu-ți place. E un copil, du-te, fă cunoștință și joacă-te cu el și lasă-mă pe mine să stau liniștit.
Închipuiți-vă cum ar suna asta, dacă discuția s-ar purta între doi adulți:
– De ce nu vorbești cu omul ăla?
– Păi, ce treabă am eu cu el? Nu-l cunosc și mi se pare și cam ciudat.
– E, ți se pare! Du-te și fă cunoștință cu el!
– Dar nu vreau! Și sunt destul de sigur că nici el nu vrea.
– Ba vrea! Din ce alt motiv să fi venit în cafeneaua asta, dacă nu să stea de vorbă cu alți oameni, cunoscuți sau nu?
– ………..Auzi……..tu ai luat-o razna?
Sau cum e cu supărările unui copil? Cât de mare e diferența între ceea ce i se pare lui o situație dramatică și ceea ce ți se pare ție? Atât de mare încât de cele mai multe ori, chiar dacă îți propui să nu faci asta, te bufnește râsul când vezi câtă frustrare sau câte lacrimi sunt vărsate pentru ceva atât de banal. Doar că banal este pentru noi. Pentru ei este ceva atât de mare cât să-i frustreze atât de tare sau să-i facă să verse atâtea lacrimi. Și nu pot decât să-mi închipui că prin râsul nostru nu facem decât să le mărim frustrarea, căci și pe noi ne enervează la culme când noi ne vărsăm sufletul în fața cuiva, cu o problemă care nouă ni se pare capitală, iar acel cineva începe să râdă sau să ne spună că nu e mare lucru și că se va rezolva.
Cred că vorba aceea cu copii mici, probleme mici, copii/oameni mari, probleme mari e valabilă doar din punctul nostru de vedere. Dacă ai întreba un copil, probabil ți-ar spune că vorba ar trebui să sune așa: copii mici, probleme mari, oameni mari, probleme neimportante. Și, ar avea dreptate. Căci cine suntem noi să spunem că supărarea pierderii unei piese de Lego este trebuie să fie mai mică decât supărarea pierderii telefonului, de exemplu? De ce nu putem accepta că telefonul nostru nu este, de fapt, doar o altă piesă de Lego? Sau invers.
În concluzie, cred că viața trebuie să fie tare complicată la 6 ani. Trebuie că este frumoasă uneori, obositoare alteori, enervantă, plăcută, plictisitoare. Trebuie că este la fel ca la orice altă vârstă. Și nu, nu cred că ar trebui să râdem de problemele lor, oricare ar fi acelea.
Asta ar însemna ca toți bătrânii cărora le cerem noi, adulții, sfatul, să ne râdă în nas, să ne spună să ne băgăm mințile în cap și să ne bucurăm de ceea ce avem, că trece repede. Cât de enervanți sunt toți moși și babele ramolite care ne fac asta?
Follow
Send
Leave a Reply