Doruri din copilărie

Una din întrebările favorite pe care le pun invitaților mei la “Tați în dialog” este De ce îți este cel mai dor din copilăria ta?. Foarte marea majoritate a răspunsurilor au legătură cu bunicii celor cu cuare stau de vorbă. Îmi închipui că are legătură cu faptul că măjoritatea celor de vârsta mea nu mai au bunicii în viață și de aceea le e dor de ei. Plus că mulți au fost crescuți de bunici. Bun, și pentru că stau într-un Starbucks și sunt pe “relax mode” și în boxe se aud colinde de Crăciun, am început să mă gândesc și eu la copilăria mea. Și am realizat că mi-e foarte dor…

De Mamaie. Acum era perioada în care venea la noi să facem cozonacii. Mereu, fără excepție, îi ardea. Drept care, mie nici în ziua de azi nu-mi plac atât de mult cozonacii pufoși. Și tot fără excepții îmi povestea mereu aceleași 4 – 5 povești, despre ea tânără, despre tata copil, despre mine când eram mic. În timp ce eu frământam cozonacii. Când terminam cu frământatul, punea un prosop deasupra ligheanului, spunea o rugăciune și ne puneam pe așteptat să crească aluatul.

Mi-e dor să mă trezesc dimineața și să mă duc la ai mei în cameră, să mă bag între ei, să-mi pun capul pe bicepsul tatălui meu și să adorm acolo. Dacă mă gândesc bine, acolo era locul meu sigur, acolo simțeam că nimic nu se poate întâmpla.

Mi-e dor de Rambo și Jordan, lupii mei. Cu unul mi-am petrecut copilăria și adolescența, cu celălalt primii ani de adult. Au fost și vor rămâne mereu frații mei. Uneori simt că atât de sincer și fără așteptări ca ei nu m-a mai iubit nimeni.

Mi-e dor de meciurile de baschet când simțeam că asta e ceea ce vreau să fac toată viața. Nu conta cu cine jucam, la cât trebuia să mă trezesc, în ce sală neîncălzită. Totul era posibil și gândeam așa indiferent dacă învingeam sau pierdeam la 30 de puncte. Bucuria și plăcerea jocului erau neștirbite.

Mi-e dor să mă joc pe stradă. Fotbal sau de-a v-ați ascunselea până seara târziu când ieșeau părinții la geam și începeau amenințările să intrăm în casă. Sau să facem cazemate și să ne bătem cu bulgări.

Mi-e dor de incomparabila bucurie a ultimei săptămâni de școală dintr-un trimestru. Când eram gata cu tezele, cu notele, cu tot. Când nimeni, nici măcar profesorii, nu mai avea chef de nimic.

Mi-e dor de bucuria Crăciunului atunci când ești copil. Nu se compară cu nimic.

De fapt, da, mi-e dor să fiu copil. Ce bine era(m).

E de la muzică, vă zic eu. 🙂