
Să simți cum aluneci pe zăpadă ca într-o plutire făr’ de sfârșit. Să fii una cu Natura. Singur pe întinderea de alb, să te bucuri de acele momente doar ale tale. Nicio grijă, niciun stress, niciun alt om care să vrea ceva de la tine…Să schiezi e minunat!
Sau cel puțin așa am auzit de la alții. Eu n-aș putea spune că am simțit vreuna din senzațiile descrise mai sus atunci când am schiat pentru prima și singura dată la 24 de ani. Eram atât de conștient de toate lucrurile neplăcute ce mi se pot întâmpla, încât îmi începeam ziua într-o rugăciune prelungă de rămânere în viață și mi-o încheiam în osanale aduse Divinității, Zeilor Iernii și oricui altcuiva avusese legătură cu supraviețuirea mea.
Deci să spun că mi-a fost frică ar fi un eufemism. Dar hai să vă povestesc câteva momente pe care n-am cum să le uit vreodată, deși au trecut ceva ani de-atunci.
Mi-aduc aminte de prima seară pe pârtia Bradul din Poiana Brașov. Pentru cei nefamiliarizați cu această pârtie, hai să spunem că e mult spus pârtie, e un deal foarte puțin abrupt pe care merg începătorii. De fapt, pe această pistă poți întâlni mai multe categorii de schiori: în primul rând, acolo poți găsi schiorii începători. Apoi schiorii total netalentați. Apoi copiii începători. Apoi bebelușii de maxim 2 ani care se țin binișor pe schiuri. Și apoi mai eram și eu.
Cât de bine schiam eu? Hai să zicem așa: dacă într-o coborâre nu îmi apărea niciun obstacol uman sau natural în cale (și când spun „în cale” aș vrea să înțelegi „pe o rază de 5 metri oriunde în jurul meu”) nu cădeam de mai mult de 7 ori.
Dar…ca să ajungi în vârful pârtiei Bradul, trebuie să urci cu un teleski. Care se pune între picioare. E, după ce am ratat asta de vreo două ori la rând, am hotărât că nu mă face teleski-ul pe mine, drept pentru care l-am ținut în mâini. A fost ok…atunci. Despre febra musculară care m-a ținut o săptămână nu vă povestesc.
Și a trecut și prima seară. Eram pregătit ( a se citi viu) să înfrunt Muntele. Mă rog, Drumul Roșu…Chiar nu înțeleg de ce schiorii râd, ținându-se de burtă? Ideea e în felul următor: nu mai știu cât am schiat, dar țin foarte bine minte câtă saună am făcut. Toată! Măi, oameni buni, pe frigul ăla de sfârșit de decembrie, eu ajungeam la baza pârtiei lac de transpirație! Și asta nu e o figură de stil, îmi curgeau picăturile de apă și-n chiloți. De fapt, în special în chiloți! ☺
Plus că sunt aproape convins că am fost și genul „pantofar”, adică de-ăia de schiază în blugi sau pantaloni de trening. Ce-mi aduc aminte sigur este că aveam niște mănuși din lână (iar râdeți în hohote??) în care strângeam bețele atât de tare de frică, încât după două zile le-am tocit complet, de am făcut găuri în ele.
Bun, ca să facem o recapitulare: unica mea experiență la ski de până acum a însemnat multă frică, multă transpirație și o pereche de mănuși lipsă. Nu-i rău, zic eu. ☺
Ideea e că nu aș vrea ca și Mark să treacă prin aceeași experiență. Așa că tot încerc să-mi fac curaj să mergem împreună pe pârtie. Până una, alta, mi-am făcut curaj să mă duc la INTERSPORT și să văd cum stă treaba cu echipamentele.
Am probat mai multe variante de echipamente de ski McKinley și, ca un nespecialist, pot să vă spun că mi s-au părut extrem de confortabile (mă așteptam să mă simt ca un urs în ele dar nu a fost așa), călduroase (foarte bine pe pârtie, nu la fel de bine în magazin 🙂 ) și sigure (la multele căzături pe care cel mai probabil le-aș lua, cred că mi-ar proteja foarte bine corpul).
Și dacă tot am ajuns acolo, am intrat și în programul lor SCORE FOR MORE, un program de loializare conceput pentru cei care iubesc sportul, adică și pentru mine! Sunt foarte multe beneficii pe care le găsești pe pagina programului, tot ce vă spun eu este că ori de câte ori achiziționezi ceva de la ei, primești niște puncte pe care apoi le poți transforma în bani!
Un program care mi se potrivește Mănușă (v-ați prins? Mănușă ☺ ), pentru că noi oricum achiziționăm tot timpul chestii legate de sport, fie iarnă sau orice alt anotimp.
Sunt convins că e foarte frumos să schiezi. La fel cum sunt de convins că e foarte important să înveți să faci asta când ești copil. Altfel, e mult mai complicat. Sigur, și mult mai distractiv, cel puțin după mulți…mulți ani, când poți râde despre acele amintiri. Dar parcă totuși aș vrea să încerc chestia asta cu Mark.
Așa că întrebarea mea, de fapt, este: mai încerc cu schiurile sau mă urc direct pe placă?
Articol scris cu sprijinul celor de la INTERSPORT, cărora le mulțumesc că mi-au adus un zâmbet pe față prin rememorarea acestor amintiri.
Sursa foto titlu: http://www.skytrip.ro/
Eu am învățat sa schiez la 23 de ani – si in prima zi mi am rupt ligamentul încrucișat anterior – a 2 a zi nu ma mai încăpeau pantalonii așa umflat era genunchiul dar acum pot spune ca am devenit un bun și împătimit schior, acum am 41 de ani , încă am ligamentul rupt – când schiez îmi pun o orteza la genunchi