Desprinderea de părinți

Îl văd că are o perioadă agitată, dar dacă îl întrebi, nu știe să spună ce-i cu el. Are momente când vrea să facă totul de unul singur: să meargă singur la școală, în parc, să facă lucruri doar el și are momente când nu se poate dezlipi de noi, mai ales dimineață și seara. E încă drăgăstos în public, dar doar atunci când vrea el. Când vrem noi să-l pupăm sau să-l îmbrățișăm, uneori e ok, alteori e cu:
– Heeeey, ce-i asta?!?
Sunt situații în care vrea să încerce lucruri noi: să sară garduri, să intre singur în apă adâncă și situații prin care a mai trecut, dar acum nu le face fără noi.
E confuzant de ambivalent pentru noi, deci îmi închipui cât de greu trebuie să-i fie lui.

Iulia, cu experiența ei, spune că este momentul desprinderii de părinți, un proces prin care am trecut cu toții la un moment dat, cel mai probabil în mod inconștient. Și că tot ce putem face noi, ca părinți, este să fim acolo pentru el când are nevoie de noi și să îi respectăm independența, asigurându-ne că este în siguranță și setând niște limite foarte clare (de exemplu, la ora 8 seara trebuie să fie acasă, atunci când se duce singur în parcul de lângă casă sau la vreun vecin). Și că în creierul lui se întâmplă o transformare foarte mare, o luptă între copilul ce a fost și adolescentul ce va să vină, o luptă foarte grea și complicată pentru el, tocmai de aici și diferitele manifestări la poluri opuse: de la încredere oarbă în el însuși la comportament de copil de 3 ani. Și că o să mai fie așa o perioadă, nu știm cât de lungă. Dar că trebuie să avem răbdare. (Ăsta cred că ar trebui să devină numele mijlociu al oricărui părinte, nu? “Răbdare”. 🙂 )

Recunosc că e foarte ciudată perioada asta pentru mine. Căci niciodată nu sunt sigur dacă stau de vorbă cu Mark, cel care vrea independență, sau cu Mark, copilul ce are o nevoie imensă de părinții săi. Dar atunci când reușesc să nu mă las copleșit de emoții, e o chestie fascinantă să vezi cum un Omuleț se transformă în Om chiar sub ochii tăi, acum dorindu-te lângă el să-l ajuți să-și pună tricoul, apoi fugind de unul singur pe stradă, strigând că te cheamă el, dacă e…

Nu-mi aduc aminte cum a fost perioada asta pentru mine. Sunt convins că a fost la fel dec complicată, doar că a trecut cel mai probabil neobservată de nimeni, ca și perioadă în sine. Pe atunci, preocupările părinților erau altele, căci vremurile erau altele. N-a vorbit nimeni cu mine sau cu prietenii mei despre ce urmează să ni se întâmple, despre faptul că lucrurile pe care le simțim sunt normale, că e firesc să fim confuzi și să căutăm protecția părintelui acum pentru ca peste 30 de secunde să n-o mai vrem. Eu unul, între parentingul mai degrabă inxistent de atunci și parentingul (cu multe bube și el) de acum, îl aleg cu ochii închiși pe cel de acum, fie și numai datoriă faptului că se vorbește mult mai mult cu copiii și li se explică, nu de puține ori, ceea ce li se întâmplă.

Încă nu m-a apucat cu adevărat (sau poate doar sunt în faza de negare) dorul de el, copil. Mă uit cum se desprinde de noi, încetul cu încetul, dar foarte sigur, realizez că mai devreme decât mai târziu, va deveni cu adevărat independent, un adolescent tipic, mereu pus pe harță cu noi și n-am vreun dubiu că o să-l mai vreau mic și cu dorință de a mă avea în preajmă nonstop. Sunt foarte curios cum voi trece prin acea perioadă. 🙂
Până atunci, încerc să-i fiu sprijin acestui copil minunat, Jumătate Mogâldeață – Jumătate Bărbățel, bucurându-mă de faptul că Iulia și cu mine avem locuri în primul rând la experiența asta grozavă care este dezvoltarea lui și sperând să fac suficient de multe lucruri ok astfel încât să mă mai vrea prin preajmă când o deveni 100% Adult. Ceea ce vă doresc și vouă.

sursa foto: https://www.thepediablog.com/