De la finding out la coming out! – de Alex Andronic

Cred că aveam aproximativ 10 ani când am început să-mi dau seama că nu doar Mihaela, cu care stăteam în bancă la ore îmi făcea cu ochiul, ci şi Dănuţ din ultima, pentru care mă-ntorceam des în timpul orelor, să văd ce mai face, şi din cauza căruia eram pedepsit apoi, nefiind atent la oră. În primă instanţă am fost uşor debusolat, în sensul că nu înţelegeam exact de ce îmi place de Dănuţ la fel de mult cum îmi plăcea de Mihaela.

Trăind la ţară şi mai ales pe vremea aia, la începutul anilor 2000, nu prea aveam acces la informaţie. Singura sursă fiind biblioteca, dar în care dacă nu ştii ce cauţi, nu găseşti. Şi n-aş fi întrebat-o pe tanti Lenuţa de la birou dacă există vreo carte în care scrie ceva despre faptul că mie-mi place de Dănuţ. Desigur, aş fi putut să o întreb pe mama ce se întâmplă cu mine, doar că, cumva, frica de a fi respins sau de a afla că sunt bolnav sau că e ceva în neregulă cu mine, se instalase deja, automat. Fără să fi auzit lucrurile astea. Mă rog, mai prinsesem discuţii după ce la televizor mai apărea un caz d’ăsta de bărbaţi care se iubesc şi la care replicile celor din jur erau de totală ură şi dispreţ. Poate d’aia şi frica care s-a instalat fără să procesez prea bine ce şi cum.

În următorii doi ani, aveam să aflu din ce în ce mai multe lucruri despre mine. Aveam să aflu că sunt foarte diferit de ceilalţi copii din jurul meu. Nu jucam fotbal cu băieţii şi automat, eram respins când băieţii discutau despre fotbal şi maşini, două lucruri care, pentru mine personal, nu însemnau nimic. Astfel că devenisem băiatul ăla ciudat, ultra sensibil, care e respins de băieţi şi cumva acceptat şi înţeles de fete. Nu e ca şi cum discutam despre păpuşi sau băieţi, dar fetele discutau şi despre altceva, nu doar fotbal şi maşini, precum băieţii. Iar “altceva” însemna totul pentru mine atunci. Devenind băiatul ciudat, au intervenit apelativele gen “fetiţa”, “femeia”, “Alexandra”, etc. Devenisem cel care era umilit mereu de copii. Iar, mai apoi, de profesori.

Ajuns la vârsta de 13 ani, înţelesesem că sunt ciudat, prost, urât. Că sunt pe invers, chiar dacă nu ştiam prea bine ce înseamnă lucrul ăsta. Şi mai ales, nu-nţelegeam cum şi-a dat seama cineva. Dar, iată, dacă nu joci fotbal şi nu ştii nimic despre maşini, mai pe scurt, nu eşti împreună cu turma, o să fii oaia neagră orice ai face.

Refuzam să mai merg la şcoală, eram terifiat de faptul că zilnic trebuia să suport umilinţă şi agresiune şi mai ales, frustrat de faptul că nici măcar profesorii nu-mi luau apărarea, ci din contră, participau la toată nebunia asta. Nebunie care pe mine m-a dus în pragul în care am vrut să mă sinucid. Nu doar că am vrut, am şi încercat. Din fericire, nu mi-a reuşit.

Devenisem presat, eram disperat să-mi fac o iubită, să învăţ despre maşini, să joc fotbal, astfel că m-am înscris în echipa de fotbal de juniori din sat iar tata mi-a luat ghete, de bucurie că băiatul lui, în sfârşit, dă semne că-i place fotbalul. Dar, nu mi-a plăcut deloc. Însă eram în stare să fac orice ca să se termine odată coşmarul şi să fiu văzut bine. Să fiu acceptat.

Mi-am făcut şi-o iubită, cu care ieşeam în parc şi mă plimbam pe străzi. Ne pupam ca doi proşti, aşa, uşor fictiv, căci prima oară când ne-am atins buzele pe bune, ne-am căcat pe noi, amândoi. Dar, aveam iubită. Ce conta că nu ştiam ce să fac cu ea?

Apoi, tot la vârsta aia, mi-au luat ai mei calculator. Un pentium nu mai ştiu de care. Şi mi-au băgat şi internet. Aş fi zis atunci că e foarte bine. Cumva a şi fost, pe alocuri.

Am descoperit MIRC-ul, unde am dat peste bărbaţi gay, care nu, n-au profitat nicio secundă de faptul că eram mic şi prost, şi că puteau să abuzeze de mine foarte uşor. Din contră, mi-au explicat ce înseamnă nebunia prin care trec, m-au susţinut, mi-au spus că o să fie bine, că într-o zi o să scap de umilinţă şi că totul va fi cum trebuie să fie.

Totuşi, pe lângă cuvintele lor de încurajare, începeam să descopăr poveşti despre băieţi care erau atraşi de alţi băieţi, şi care erau catalogaţi ca fiind bolnavi mintal, ciudaţi, posedaţi, etc. Şi, în loc să iau ce e mai bun din tot ce auzeam de la oamenii care trăiau asta pe propria piele, am ales să cred despre mine că nu sunt normal. Că m-am născut defect şi că viaţa mea nu contează. Faptul că în prealabil în familia mea existau abuzuri fizice şi psihice, că eram făcut să cred că, pe lângă faptul că nu sunt normal, mai sunt şi prost, m-a terminat, efectiv. Ajunsesem în ultimul hal şi-mi găsisem linişte şi alinare în foile caietelor pe care aşterneam poezii.

Până la 15 ani am fost convins că trebuie să mor, într-un fel sau altul. Că trebuie să încerc până reuşesc. Şi căutam metode. Da, am fost atât de disperat încât tot ce căutam eu pe google erau metode prin care pot să-mi pun capăt vieţii.

La scurt timp după ce am împlinit 15 ani, m-au adus ai mei în Danemarca, unde am văzut pentru prima oară un cuplu gay, doi bărbaţi care radiau de fericire, care zâmbeau uitându-se unul la celălalt şi care aveau curajul să meargă de mână pe stradă. Ăla a fost momentul când mi-am zâmbit mie şi am început să mă gândesc că n-o fi chiar aşa gravă treaba asta cu homosexualitatea. La scurt timp după întâmplarea asta, încă încercam să-mi blochez orice fel de atracţie faţă de bărbaţi. Mi-am început viaţa sexuală cu vecina din apartamentul de lângă mine, în subsolul blocului, la spălătorie. Şi mi-a plăcut. Chiar foarte mult. Tipa avea vreo 37 ani, but… who cares?

P’ormă mi-am dat seama că nu sunt complet “defect”. Că totuşi, mă atrag şi femeile. A urmat o altă rundă de documentări şi articole întregi de citit şi băgat la cap, să-nţeleg că sunt bisexual. Cumva, mi-a fost mai uşor “verdictul” ăsta. Nu ştiu de ce, probabil pentru că îl consideram o salvare. Că totuşi, aveam 50% şanse să fiu “normal”.

Am dus o luptă continuă să mă accept, să fiu fericit cu mine şi cu ceea ce sunt, să-nţeleg că nu sunt anormal. Şi-a durat cam până pe la 20 de ani, când mi-am dat voie să mă îndrăgostesc de un bărbat. Mi-am dat voie să ies cu el, să facem ce făceam în relaţiile mele total heterosexuale. Şi abia atunci am înţeles că sunt bine. Că sunt la fel de normal ca orice om. Doar că, sunt diferit. Iar diferit nu înseamnă rău. După ce am încheiat relaţia, căci deh, se întâmplă, am realizat totuşi că nu eram complet împăcat cu mine. Datorită faptului că sunt o persoană extraordinar de sinceră, îmi dădeam seama că mint. Că-i mint pe cei din jur în privinţa a ceea ce sunt. Îmi dădeam seama că trebuie să port o mască mai mereu şi să mă ascund. Iar asta îmi făcea rău mie, personal.

Cred că prima oară când am recunoscut cuiva că sunt bisexual, a fost acum 3 ani de zile, într-o perioadă în care eram depresiv şi ştiam clar că lucrul ăsta mă apasă cel mai mult. Nu mai suportam să trăiesc în minciună. Persoana aia m-a convins că e okay, că oamenii care mă iubesc mă vor accepta aşa cum sunt şi că, dacă simt nevoia să recunosc lucrul ăsta, trebuie doar s-o fac.

Simplu, aţi spune. Doar că ai nevoie de extraordinar de mult curaj. Coaie, domne. Coaie!

În ăştia 3 ani de zile, am tot început să mă destăinui prietenilor. Neavând parte de nicio reacţie nasoală, am prins din ce în ce mai mult curaj, aşa că, anul ăsta, în primăvară, m-am decis să le spun alor mei. Faptul că scrisesem o carte pe subiectul ăsta şi urma să fie lansată, iar asta venea la pachet cu o expunere destul de mare şi cu o tonă de presupuneri la adresa mea, am considerat de bun simţ să afle din gura mea.

Locuind de o atâta amar de vreme într-o ţară deschisă la minte, aveam speranţa că vor primi vestea ceva mai uşor. Dar, eram pregătit pentru orice fel de reacţie. Şi dat fiind faptul că relaţia mea cu ai mei n-a fost niciodată una okay, consideram că nu aveam nimic de pierdut dacă mă respingeau. Lucru pe care, în primă instanţă, l-au şi făcut.

În ziua în care am ales să le spun, din momentul în care am simţit că trebuie să pornesc discuţia şi până am reuşit să scot ceva pe gură, trecuseră 6 ore. Timp de 6 ore mi-am frecat mâinile insistent, am transpirat, mă gândeam la reacţie, la faptul că poate nu e bine să le spun, la faptul că mă vor respinge şi că oricât de Batman mă dau, o să mă doară. Nu ştiam cum să deschid subiectul. Cum să formulez ce am de spus ca să înghită cât mai uşor ce urma să afle. Eram într-o panică totală. Şi după alea 6 ore, am zis, gata, ori eşti bărbat, ori nu mai eşti.

Mamă, tată, sunt pe invers. De fapt, 50%. Îmi plac şi femeile, şi bărbaţii. Just for the record.

Eh, aici a pornit tărăboiul. Au început să plângă, mi s-a adus la cunoştinţă şi repetat în nenumărate rânduri că sunt bolnav mintal, că trebuie să merg la psiholog… ce psiholog, psihiatru. Că trebuie să mergem la preoţi, că nu sunt normal. Poate posedat. Mi s-a reproşat că n-am fost în stare să susţin o relaţie cu o fată. Mi s-a reproşat că fosta mea iubită a pierdut sarcina din cauza mea, că eu nu mi-am dorit copilul ăla. Mama mi-a zis să-i fac doi nepoţi, să-i dau să-i crească, şi-apoi să mă duc dracu-n lume cu zece bărbaţi dacă vreau.

Da, n-a fost deloc soft tot ce-am auzit în seara aia. Dar, repet, mă aşteptam şi la o reacţie de genul şi cumva, le dădeam dreptate. Nu e uşor de digerat nici dacă ai fi cel mai open minded din univers. I-am lăsat să se descarce. Am primit toate săgeţile posibile şi mi le-am scos apoi, în noaptea cea urmat, rând pe rând, lingându-mi rănile. Am plâns apoi până am secat de lacrimi. După cum am spus, oricât m-am dat Batman, ştiam că avea să doară respingerea. Şi-a durut. Însă, eram şi puţin dezamăgit. Speram, atunci, în ultimul ceas, că mă vor susţine. Că după atâta amar de ani şi după toate nenorocirile pe care le-am suportat, îmi vor fi aproape.

Tot în noaptea aia, am înţeles că asta nu se va întâmpla. Şi că sunt pe cont propriu, cum am fost mereu. Am înţeles că n-o să-i pot schimba niciodată, că n-o să-i pot face să accepte lucrul ăsta nicicum şi că lucrurile e mai bine să rămână cum au fost întotdeauna.

Perioada de după a fost uşor critică şi tensionată. Nu vorbeam. Mai existau momente când deschideau din nou subiectul şi totul se transforma în ceartă şi aruncat cu cuvinte grele, iar eu mă retrăgeam uşor.

Mi s-a spus că mă doare-n pulă de ce cred ceilalţi şi asta îi enervează.

Ei bine, da. I-am aprobat. Chiar nu mă interesează ce cred ceilalţi. Nu-mi plăteşte nimeni facturile, nu îmi face nimeni de mâncare, nu-mi trăieşte nimeni viaţa şi n-a îndurat nimeni ce-am îndurat eu. Iar dacă pentru ei e mai presus părerea celorlalţi decât fericire mea, e bine de ştiut.

A trebuit să-mi liniştesc bunica la telefon, aflată la 2000km depărtare, anunţată de ei că nu-mi plac femeile, că e okay, că lucrul ăsta nu mă schimbă cu nimic, că totul are să fie exact ca şi până acum. Evident, ea vrea să joace la nuntă. Good for you. Şi eu. La nunta altora.

“Ne bagi în mormânt!”

Nu! Nu vă bag eu. Vă băgaţi singuri.

I-am înţeles, i-am acceptat, le-am lăsat timp, spaţiu, orice aveau nevoie ca să proceseze lucrul ăsta. Deşi, consideram cumva un act de total egoism. Pentru că nu s-au pus niciodată în situaţia mea. Nu s-au întrebat nicio secundă cum mă simt eu. Au ţinut să-mi spună în continuare cum se simt ei. Ce le-am făcut eu lor. Cum vor suferi ei de acum încolo. Şi i-am ascultat. Şi-nţeles. Iar eu, cu tot ce-am simţit eu, cum am suferit eu, cum voi suferi în continuare, pe alocuri, fiindcă noi, cei din LGBT nu vom fi acceptaţi prea curând, am rămas tot eu. Fără să se gândească nimeni la lucrurile astea.

A fost o călătorie cumplită. De la aflat că sunt diferit, la a înţelege în ce fel sunt diferit, la a accepta faptul că sunt diferit şi apoi a-mi asuma identitatea. N-a fost uşor, n-a fost distractiv, n-a fost frumos. Iar acum, trecând şi de ultimul pas, realizând că toată viaţa mea, până să-mi asum, a fost nefericire, durere, umilinţă, agresiune, dorinţa de a nu exista, consider că-mi datorez să fiu fericit. Consider că mi-am câştigat dreptul ăsta şi că e lucrul pe care trebuie să mi-l ofer. Să fiu fericit şi să-mi trăiesc propria viaţă după cum cred eu de cuviinţă, fără să m-afecteze părerile negative, intoleranţa şi neînţelegerea celor din jur.

Sunt om. Sunt acelaşi ca oricare dintre noi, cu calităţi, defecte, cu sentimente, cu trăiri, cu dorinţe şi speranţe, cu visuri şi acţiuni. Sunt carne şi oase. Şi da, fac parte dintr-o minoritate. Şi nu-mi mai este teamă să recunosc lucrul ăsta. Nu mai simt nevoia să mă ascund. Nu simt nevoia să fiu acceptat de cineva ca să pot fi fericit. Eu sunt bine. Voi? 🙂

sursa foto: www.pinterest.com