Cursa de maraton

Sunetul pistolului care anunta startul rasuna in uralele sportivilor si ale spectatorilor. Privit de sus, din elicopter, grupul atat de compact de la inceputul cursei parea un sarpe imens pornit sa-si devoreze victima.
Tibi porni si el. Era deja la al 10-lea maraton la care participa. Unul pe an, altul in fiecare an. Fusese, in ordine, la Berlin, Tokyo, Paris, Boston, Londra, Roma, San Francisco, Istanbul iar anul trecut la Madrid. Anul asta era la New York. Isi dorise atat de mult sa participe aici si uite ca in sfarsit reusise. Vineri de poveste scurta-FB cover
Avusese timp suficient de pregatire. Isi aminti cat de greu ii fusese acum 10 ani sa parcurga toti cei 42 de km. Si cate progrese facuse de atunci. Si mai stia ca cea mai importanta este pregatirea mentala. Asa ca isi facuse un plan pe kilometri: cat si la ce sa se gandeasca in functie de distanta parcursa.

Primii 10 kilometri trecura repede de tot. Abia daca avu timp sa se gandeasca la cateva momente frumoase din copilarie: urcatul in cires sau in corcodus si mancatul fructelor direct acolo, sus…cine mai avea timp sa coboare si sa le spele? Apoi meciurile de fotbal din cartier care incepeau imediat dupa scoala si se terminau cand se innopta sau cand era chemat in casa cel mai important jucator, adica cel care detinea mingea de piele. Si, bineinteles, alergarile cu tatal sau. Astea si le amintea mereu cu placere. Nu-si mai aducea aminte cand facuse primii pasi, dar avea clar in minte prima dimineata cand alergase cu tatal sau pana cazusera amandoi lati, de ras si de oboseala. Ii era dor de vremurile acelea, vremuri in care n-avea nicio grija si simtea ca poate face orice. Ca poate fi oricine!

Dupa kilometrul 10 si pana pe la 20 venea o parte dificila a cursei. Stia ca acum exista riscul sa i se para totul prea simplu si sa forteze nejustificat, ceea ce l-ar fi obosit mult prea repede. Asa ca incepu sa isi ocupe mintea cu anii tumultosi ai adolescentei. Prima tigara la 14 ani, intr-a 7-a, in wc-ul scolii generale. Oribil! Trebuisera sa treaca alti 3 ani pana sa puna o alta tigara in gura. Primul whisky la 15 ani, in tabara din vacanta de iarna dintr-a 9-a. Asta ii placuse, asa ca in scurt timp devenise foarte bun prieten cu Jack si Johnny. Primul sarut tot la 13 ani, cu grasa aia de Mihaela la “Sticluta”. Se dusese cu aia intr-un colt, crezand ca urma un sarut “buza la buza”. In schimb Mihaela ii varase limba in gura de il si speriase. Noroc ca nu remarcase nimeni asta. Si jogging-urile cu tatal sau. (Parca atunci ii spusese el, tatal, ca si-ar dori foarte tare sa participe impreuna la un maraton.) Cat ii placeau acele alergari. Indiferent care era relatia dintre ei (si nu fusese una prea buna in acei ani) niciodata nu refuzase 2 ture de lac in alergare accelerata. Parca simtea si acum cat de tare continua sa-i bata inima inca vreo cateva minute dupa ce se opreau.

Ah, stia ca intotdeauna se putea baza pe adolescenta. Uite ca deja ajunsese la kilometrul 22. Mai avea vreo 8 kilometri de “respiro”, 8 kilometri in care mai era in totalitare in control asupra gandurilor sale. Asa ca se hotari sa-l rememoreze pe indelete.
Se intamplase intr-o noapte de vineri spre sambata. Plecase de la o petrecere “usor” baut. Sau asa i se paruse lui. Se urcase la volan, asa cum facea de fiecare data. “Schumi” ii placea lui sa-si spuna. “Nu-s probleme, merg incet” le zicea prietenilor care il sfatuiau sa isi cheme un taxi. Incet mersese si in noaptea aceea. Expertiza stabilise ca avusese 63km/h. Doar ca nu anticipase in niciun fel ca acolo, pe acea trecere de pietoni vor aparea, de nicaieri, in fuga, un el cu o ea de mana. In declaratie ei au spus ca li s-a parut ca ar avea timp destul. Lui insa i s-a parut ca ii va lovi in plin. Asa ca a tras tare de volan. Si i-a ocolit. Infigandu-se direct intr-un copac, fara a apuca sa calce frana. Da, asa cum planuise, exact acum vedea borna celor 30 de kilometri. Incepea greul. Stia ca il vor napadi tot felul de sentimente, care mai de care mai coplesitoare.

Se trezise intr-un pat de spital. Dupa vreo 3 luni. Trebuia sa fie mort. Asta auzise timp de vreo 2 luni. Asa ca era important sa realizeze cat de norocos era sa fie in viata. Si incepuse recuperarea. Lunga. Grea. Si pentru foarte multa vreme, fara vreun rezultat.
Si peste toate acestea, mereu vorbele tatalui sau: “N-o sa mai alergam niciodata un maraton impreuna!” Ar fi vrut sa tipe la el de cate ori il auzea, dar era prea vlaguit. Pana intr-o zi cand i-a incoltit ideea: cu sau fara tine, eu tot voi participa la maratoane! Asta il ajutase in toate acele zile chinuitoare de recuperare. Asta il facuse sa sarbatoreasca fiecare progres. Si uite, azi, New York. Cine ar fi crezut? Cu siguranta, nu tatal sau. Simtea ca il podidesc lacrimile. Nu stia daca de oboseala, de epuizare, de nervi sau de bucurie. Pentru ca tocmai zarise borna de 40 de kilometri.

Ultimii 2 kilometri si 195 de metri fura ca o plimbare. Se gandi cat de norocos era sa fie in viata. Cat de norocos sa ii aiba alaturi pe parinti. Zari linia de sosire. Inchise ochii si o trecu. Apoi il simti pe tatal sau cum vine, il ia in brate si ii spune:
– Nici nu pot sa-ti spun in cuvinte cat de tare mi-ar fi placut sa alergam amandoi acest maraton!
– Mmmm….mmm….aa! fu tot ce putu zice Tibi. Era un progres enorm fata de acum 10 ani cand nu putea decat clipi. Desi paralizat in continuare, acum putea scoate cateva sunete, putea fi hranit si cu lingurita, nu doar cu paiul. Putea calatori cu mintea oriunde isi dorea. Si, cel mai important, putea visa.
– Stiu, iubitul meu! Stiu! ii raspunse tatal sau. Apoi ii stinse televizorul, se asigura ca e bine invelit si are suficiente perne, il saruta pe frunte si ramase acolo, langa el, visand amandoi.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*