Ieri, toți trei în mașină, în drum spre un meci de baschet. Eu și cu Iulia vorbeam ceva, când la un moment dat, auzim din spate:
– Mdaaa, m-am mai gândit și nu mai vreau să stați cu mine, cât fac antrenamentele de baschet.
– ………..
– O-chei, zic eu….Te simți suficient de încrezător să stai de unul singur…
– Mda…plus că nu mai vreau să îmi distrageți atenția, vreau să mă pot concentra acolo…
– Sigur, așa facem, e în regulă.
Și uite așa, fără niciun mesaj prealabil, fără nicio pregătire, copilul ne-a anunțat că, practic, are și el nevoie de mai multă independență și că aș face bine să-mi fac de lucru în timp ce el se antrenează.
Acuma, dacă m-ați mai citit, știți că eu mereu comentez că e greu să fii părinte și că abia aștept să mai facă ăsta și lucruri singur, fără noi. Și așa este, chiar îmi doresc acest lucru. Doar că anunțul de ieri m-a luat total pe nepregătite, mai ales că Mark are 6 ani și aproape 9 luni și, mai mult, acum vreo lună îmi spunea cât de greu îi este să îl las singur la antrenamente, că nu se simte suficient de confortabil cu asta. Așa că azi dimineață, în timpul alergării, am încercat să-mi trec în revistă, la rece, lucrurile pe care le simt în urma acestui anunț. Cam asta mi-a ieșit într-o ordine aleatorie și o importanță la fel:
1. Mi se pare super tare că a putut să spună asta atât de devreme. Când a venit vorba de Mark, nu am forțat și nu l-am forțat cu nimic, convinși fiind că lăsându-l să facă lucrurile la timpul său și, mai ales, în ritmul său, tot acolo va ajunge, fără însă alte anxietăți adăugate. A renunțat la scutece târziu (după unii), la suzetă foarte târziu (după alții) și încă mai doarme cu mine în pat. Dar, indiferent de subiectul avut în discuție, a venit un moment în care să spună el (fără să-i impunem noi): Ok, sunt pregătit să fac acest pas.
Faptul că a făcut acest pas atât de rapid, când vine vorba de baschet, îmi arată că e ceva care îi place foarte tare și, mai mult, că are o antrenoare care a reușit repede să-i câștige încrederea. Așa că, Alexandra, dacă citești asta, Felicitări!
2. M-am simțit tare mândru de Iulia și de mine și de faptul că am avut încredere să facem lucrurile așa cum am crezut noi de cuviință. Că nu le-am făcut pentru că „trebuia” ca el să performeze în anumite direcții, la anumite vârste, ci am avut răbdarea să-i oferim spațiul și timpul de care a avut nevoie pentru a se putea desprinde. De noi, de diferite obiecte, de alte persoane etc. Am spus-o și o voi mai spune: nu știu adolescent sau pre-adolescent care să poarte pamperși, să vrea să mai doarmă cu părinții sau să nu-și dorească ca pur și simplu să fie lăsat în pace. În schimb, știu mulți copii care au dezvoltat tot felul de ticuri și/sau anxietăți pentru că au fost forțați să facă anumite lucruri. Habar n-am dacă metoda aplicată de noi este universal valabilă. Dar pentru Mark ea pare să funcționeze, așa că eu o recomand cu multă căldură și încredere.
3. Da, m-a și durut cererea lui. Știam (am mai trecut prin asta odată, anul trecut, când mi-a spus că pot să stau undeva departe, că el vrea să fie singur în parc) că indiferent cât zic eu că mai vreau timp și pentru mine, când va veni acel moment, nu-mi va fi ușor. Și cu siguranță nu mă așteptam ca momentul acesta să vină ieri. ☺ Sau atât de nicăieri, de surprinzător. Știți senzația aia când îți dă unul cu parul în cap de-ți amorțește toate simțurile? (Doamne, sper că nu!!) Cam așa m-am simțit eu ieri. Uite așa începe, mi-am spus. Practic, am fost dezvirginat într-ale independenței copilului meu. De acum încolo, toate celelalte momente în care această independență se va manifesta, vor durea un pic mai puțin datorită (sau din cauza) momentului de ieri. Așa că din această după amiază, îmi voi lua frumușel o carte și voi sta vreme de o oră într-o cafenea, eu cu gândurile mele. Sau mă voi plimba pe străzi, eu cu gândurile mele. Da, habar n-am dacă sună bine sau rău. Sună a ceva nou, iar pentru mine, noul este de cele mai multe ori înfricoșător. Așa că dacă mă vedeți, nu vă sfiiți să vă opriți pentru a-mi transmite un gând bun. S-ar putea să am mare nevoie de el.
4. Da, m-a bucurat cererea lui. Și m-a bucurat că nu doar m-a speriat, ci m-a și bucurat. O să am încă două ore pentru mine. Și uite că lucrurile se întâmplă cum speram să se întâmple. Că vor veni acele zile în care el va spune: E mișto cu voi, dar acum vreau fără voi. Da, e începutul unui proces ireversibil (mai lung sau mai scurt, rămâne de văzut și de stabilit de către el, în principal) de separare față de noi. Dar asta înseamnă mai mult timp pentru mine! Pentru mine și Iulia! E super mișto să fiu tatăl lui Mark și-mi place la nebunie să fac asta. La fel cum îmi plac multe alte lucruri: să citesc, să mă uit la prezentări de la TED, să stau de vorbă cu alți oameni, să fac sport, să scriu etc. Și probabil că pe măsură ce el va crește, timpul pentru toate aceste alte activități va crește și el. Ceea ce nu poate decât să mă bucure.
Asta nu înseamnă în niciun fel că Mark nu va mai petrece timp cu mine și cu maică-sa. Acum tocmai ne pregătim de un meci de baschet în casă. Și apoi plecăm spre primul antrenament din restul vieții lui. Și din restul vieții mele. Sunt băiat prevăzător 🙂 , așa că l-am întrebat și azi dimineață dacă rămâne valabil ce-a zis ieri. A fost un scump:
– Sigur, tati. Vreau să mă lași singur...dacă îți este și ție ok…
Da, mi-a mai crescut puțin băiatul. Un ochi și 4/5 din celălalt îmi râd. E și o cincime care plânge în hohote, dar încerc să mă prefac că nu o aud și nu o văd. Nu prea-mi iese, dar o să am suficient timp să mă gândesc la asta…
Follow
Send
Leave a Reply