Lung. Nu, mint. Foarte, foarte lung. Extrem de lung. Nu există grade de comparație care să exprime cât de lung mi s-a părut ieri. Mai ales de pe la Puchenii Moșneni încolo. Căci atunci când treci cu mașina prin Puchenii Moșneni cu 100 70 de kilometri la oră e ca și cum ai ajuns la Ploiești. Dar când alergi cu vreo 9 kilometri pe oră, după ce tocmai ai alergat alți 40, Ploieștiul ți se pare la fel de îndepărtat precum Timbuktu. Și mai ai puțin și începi să vorbești cu picioarele tale. Dar să nu o luăm înaintea poveștii.
Am plecat din București la câteva minute după 7 și primii 30 de kilometri sunt, din punctul meu de vedere, fără istorie. Deși eu obișnuiesc să alerg cam 10-12 kilometri per alergare, pentru că acum am alergat alături de Călin, timpul și kilometrii s-au scurs foarte plăcut. Și, trecând prin Corbeanca, Săftica și Tâncăbești, am ajuns la Ciolpani. În capul meu, în timpul primilor 30 de kilometri a fost gândul că cel mai greu va fi între km 30 și 40, căci de la 40 încolo, vom (voi) alerga din inerție și cu bucurie. Aha….
Partea bună e că în acești primi 30 de kilometri, mi-am adus aminte ce mi-a povestit Dragoș Rouă când l-am întrebat cum a făcut față durerii din timpul Ultrabalatonului. Și el mi-a spus că pur și simplu a purtat durerea cu el, adică a conștientizat că îl doare ceva și a zis că asta e. Așa că am fost atent la ce anume începe să mă doară (prima a fost gamba stângă, apoi șoldul stâng, apoi șoldul drept etc) și mi-am continuat alergarea.
Partea proastă e că durerile, de fapt, nu începuseră. 
La kilometrul 30, Călin a zis că el o ia la un “pace” un pic mai lent și să mă duc liniștit, că ne vedem la Lukoil. Zis și făcut. Am plecat din Ciolpani, am trecut prin Potigrafu și am ajuns, după 40 de kilometri la intrarea in Puchenii Moșneni. Surpriză mare și plăcută! Ultimii 10 kilometri fuseseră ok, nu lovisem “zidul”, nu mă sințeam obosit, nimic. Am făcut o pauză de hidratare și m-am pornit din nou, având-o și pe Mădă alături care ni s-a alăturat în ultimii 10 kilometri.
E, în momentul în care mersul meu s-a transformat în alergare, m-am simțit cu vreo 372 de kilograme mai greu, iar corpul mi-a zis: “Nu mai bine ne întindem noi aici, să zăcem!!??”. Nu, mi-am zis eu, și am continuat. Am terminat distanța maratonului și atunci am simțit că dacă mai alerg un metru, mor. Că nu mai am de unde să fac un pas în alergare.
“Ok, nu-i bai, hai să facem așa: 200 metri mers, 800 metri alergare, până la final.” O idee grozavă care foarte repede s-a transformat în 300 metri mers, 197 metri alergare, 146 metri mers, 211 metri alergare și tot așa.
Așteptam fiecare bornă care să mă apropie și m-am mult de Ploiești mai ceva ca un copil care îl așteaptă pe Moș Crăciun. Problema era că, spre deosebire de Moș Crăciun care de regulă e foare punctual, bornele veneau când voiau ele, adică din ce în ce mai rar, mi se părea mie.
Cum, necum, am ajuns la 46 de kilometri. Iar aici mi-am amintit că am citit povestea lui Andrei Roșu despre traversarea Canalului Mânecii și cum la un moment dat, spre final, când devenise foarte greu, a înotat printr-un banc de pești și a stat de vorbă cu ei. Când citești asta pe un blog, pare o poveste simpatică. Când îți aduci aminte de ea după 46 de kilometric de alergare (din care ultimii 16 într-un soare arzător) pare cea mai grozavă idee.
Așa că am început să vorbesc (cu voce tare, atentie!) cu picioarele mele. Prima oară am vorbit cu dreptul care deja avusese vreo 3 crampe musculare nasoale. Și i-am spus că știu că nu mai poate și că îi este foarte greu, dar că va trebui să mai suporte până la final, căci de oprit, nu ne oprim. Apoi i-am mulțumit și stângului că a rezistat până acolo și că amândoi m-au purtat atâția kilometri. Și n-am uitat să vorbesc și cu creierul, să-i spun că știu că el are cel mai mare merit că suntem acolo și că trebuie să găsească o soluție să ne ducă pe toți (eu, picioare, trunchi, cap etc) până la benzinărie.
Sigur, vreo 2 localnici s-au uitat ciudat la mine și probabil că au ce povesti acum 2 săptămâni, dar mie mi-a făcut bine, așa că mersi, Andrei!
Știți voi păduricea aia frumoasă dintre Puchenii Mari și Românești? E o păcăleală, nu e nicio pădurice. Abia așteptam să ajung acolo să mă răcoresc și de fapt ai umbră cam 10% din ea. În rest, câmp deschis. Dar am ajuns în Românești, adică practic în Ploiești. Sau nu. Deja acum ritmul meu era 170 metri alergare, 1,2 kilmetri mers, deci am mai petrecut ceva vreme în blândul soare dogoritor de 19 septembrie.
Într-un final am trecut de pasarela autostrăzii și m-am trezit la vreo 500 metri de benzinărie. Și am zis să termin cei 50 de kilometric în alergare. Și am fost la atâtica să îi termin târâș, căci cu vreo 300 de metri înainte de final mi s-au pus niște cârcei la ambele picioare de m-am aruncat direct pe jos unde m-am zvârcolit ceva, spre supriza unei alte localnice care acum are ce povești să împartă cu cei dinaintea ei.
Am reușit să mă ridic și la pas de plimbare pe promenadă am pășit în benzinărie.
A fost mișto. Și cel mai mișto, stând de vorbă și cu Călin, a fost că niciunul dintre noi nu și-a pus vreun moment problema să renunțe. Asta mi-a plăcut cel mai mult.
Și exact ca majoritatea celor care aleargă astfel de distanțe și apoi stau cuminți, nesimțind nevoia să se laude, și eu abia aștept să povestesc la toată lumea ce grozăvie am făcut. ☺ A fost mișto si foarte, foarte greu.
Și tot la fel ca majoritatea care după ce termină de alergat o distanță foarte lungă, abia așteaptă următoarea cursă, și eu abia aștept să construim spitalul. Cât despre o altă alergare, mai vorbim la anu’. Da’ v-am zis că tocmai ce-am alergat 50 de kilometri?
Nu pot să inchei fără a le mulțumi lui Iureș, Luca și Eugen, echipa de suport care ne-a însoțit pe biciclete. Fără ei, astăzi v-aș fi povestit ce mișto am alergat eu până pe la Săftica și cum m-am întors cu “ia-mă, nene!”. Acest post le este dedicat în aceeași măsură ca și lui Călin și mie. ☺
Follow
Send
Leave a Reply