Cea mai frumoasă definiție a credinței

Cei care vă nimeriți pentru prima oară pe acest blog, citind acest post, trebuie să știți genul de relație pe care o am eu cu Dumnezeu. Una de refuz reciproc: eu refuz să cred în El, iar El, prin tot ceea ce se întâmplă în lume, refuză să încerce să mă convingă că există. Și mi se pare că e o relație care funcționează pentru ambele părți. Dar ieri l-am auzit pe Mark oferindu-mi cea mai frumoasă definiție a credinței.
Stăteam pe trotuarul din fața casei, arzând intr-un bol diferite chestii (hârtii, frunze uscate, crengi). Și la un moment dat îl aud pe Mark zicând ceva de genul:
– Da’ arzi o dată, pentru Dumnezeu!
– Iubitule, Dumnezeu ăsta există?
– Bineînțeles.
– Unde?
A stat, s-a gândit un pic și mi-a răspuns cât se poate de sigur pe el:
– În mintea fiecăruia.

Da, o lume în care fiecare dintre noi și-ar purta credința, indiferent care ar fi ea, în mintea sa și ar putea dialoga direct cu Dumnezeu, Allah, Buddha, Inorogul Magic sau Mickey Mouse, fără a avea nevoie de alți intermediari sau de locuri speciale, cred că ar fi o lume mult mai bună. Mult mai relaxată, mult mai tolerantă, mult mai liniștită.

Ar fi o lume în care n-am avea de ce să ne supărăm pe cei de alte religii, pentru că, de fapt, fiecare dintre noi am avea propria religie. Iar relația cu Divinitatea ar fi unică și, tocmai de aceea, minunată. Nu am avea de ce să ne lăudăm cu religia noastră, nu am avea de ce să facem diverse acțiuni în numele religiei, nu am avea de ce să ascultăm de alții care să ne spună ce e bine și ce e rău. Căci în această relație simplă, am fi fiecare dintre noi cu El Însuși.

Ar fi o lume în care n-am încerca să ne convingem unii pe alții că Dumnezeul meu e mai bun ca al tău. Mai frumos, mai deștept, mai bogat. N-am avea de ce să facem asta, pentru că am înțelege că “Dumnezeul meu” nu are cum să fie “Dumnezeul tău”. Și nici nu ne-am dori asta, căci am realiza că relația minunată pe care o avem fiecare cu El, nu are cum să fie la fel pentru altul.

Ar fi o lume mai spirituală, căci fiecare ar trebui să muncească la relația cu Dumnezeul lui. Ar trebui să depunem eforturi, să ne facem timp, să povestim și să NE ascultăm. Iar o lume în care fiecare dinre noi s-ar asculta mai mult pe sine decât pe cei din jur n-are cum să nu fie o lume mai bună decât cea în care trăim acum.

Da, știu că lumea asta e o utopie. Dar și pentru că am auzit-o de la băiatul meu (și nu contest că probabil or fi spus-o și alții înaintea lui), mi se pare o lume minunată și o lume pentru care aș lupta.
Iar într-un astfel de Dumnezeu aș putea crede și eu. Căci ar fi Dumnezeul meu. Și numai al meu, diferit de toți ceilalți. Și care m-ar iubi pentru ceea e sunt și ceea ce fac, nu pentru ceea ce spun alții că ar trebui să fiu. Sau să fac.

Până atunci însă, eu voi continua să cred în Oameni. Nu sunt ei perfecți, dar mi-au demonstrat de atâtea ori că pot fi minunați. Și asta îmi este de ajuns.

Follow

Send