Nu știu ce zic alții, dar mie mi se pare că suntem într-o perioadă extrem de razna. Și nu mă refer doar la haosul care domnește la noi în țară, ci la tot ce se întâmplă prin lume: nemții și-au dat cu firma în cap de când cu scandalul VW, rușii îi atacă pe ISIS și omoară civili în timpul ăsta, americanii îi atacă pe talibani și distrug un spital al Medicilor Fără Frontiere, alți americani îi împușcă din când în când pe-ai lor pe-acasă, din motive de rasă sau de religie. Iar peste toate astea, natura ne reamintește că de fapt ea ne tolerează pe această planetă și, dacă nu învățăm să ne comportăm (și nu învățăm) va trebui să rezolve ea această problemă.
Mă uit în jur și mi se pare uneori că am înnebunit cu toții, că , fără să ne dăm seama, am renunțat la luptă și că acum, știind că ni se apropie sfârșitul, încercăm să ne scoatem cât mai tare în puținul timp pe care îl mai avem.
Și apoi văd o poză ca aceasta, a unui băiețel din Iași pe nume Ștefan care sâmbăta trecută și-a donat pușculița pentru a-i ajuta pe copiii bolnavi de cancer. Copii pe care nu îi cunoaște, copii pe care, poate, nu îi va întâlni vreodată. 
Văd poza lui și realmente mă minunez. Căci nu înțeleg cum Ștefan, a cărui singură grijă într-o lume ideală ar fi să se joace, ajunge să își doneze bănuții lui pentru o cauză, oricare ar fi aceasta. Îmi aduc aminte de când eram copil că “pușculița” era un obiect sfânt în care, de câte ori introduceam câte un bănuț, mă bucuram ca nebunul și din care număram mult prea des suma strânsă pentru a-mi calcula cam cât mai trebuie să aștept până voi putea să-mi cumpăr jucăria mult dorită. Îmi închipui că la fel gândesc și copiii din ziua de azi. De aceea mi se pare cu atât mai minunat gestul lui Ștefan. Sau al celor 2 băieți din Deva, sau al multor altor copii.
Apoi realizez că ei nu fac asta de capul lor. Că într-o lume care pare că se duce pulii de suflet (traducere aproximativă a autorului a expresiei “fuck knows where”) și mai nou spre Marte, cineva le arată, le povestește, le explică de ce e important să îi ajuți pe cei care nu se pot ajuta singuri. Uneori poate îi și forțează să facă astfel de gesturi, sau le oferă ceva la schimb. Contează prea puțin, căci important este că acești copii învață de mici să le pese de alții, să fie empatici, să dea din ce au ei unor străini, să împartă indiferent cât de mult sau de puțin au. Învață de mici că lumea asta e frumoasă atunci când o împărțim cu ceilalți. Dar nu “învață” pur și simplu. Noi îi învățăm. Sau mai corect spus, noi putem să îi învățăm.
Căci indiferent cât de leneși, egoiști, corupți, nepăsători am fi noi și indiferent de ce am ajuns așa: societatea, timpurile, dorința de a avea etc, avem posibilitatea de a le arăta copiilor o lume așa cum ne-am dori-o și pentru noi. Nu, să nu avem vreun dubiu: indiferent cum suntem noi, în adâncul nostru știm că nu suntem chiar ok, că am putea fi mai buni, doar că ne e teamă să facem pasul ăsta. Dar chiar și așa, putem să le arătăm lor cât de mult mai frumoasă ar fi lumea aceasta dacă fiecare s-ar hotărî să fie un pic mai bun. Nu mult, un pic.
Și, cine știe, poate în acest demers ajungem să ne schimbăm și noi. Să fim mai buni, mai activi, mai altruiși, mai corecți, mai atenți la ceilalți.
Ajungem să ne salvăm. În primul rând de noi înșine. O dată ce am făcut pasul ăsta, restul e mult mai simplu.
Follow
Send
Leave a Reply