Câtă bătaie poți să-ți iei de la un copil de (aproape) 5 ani?

Multă.
Ar trebui să închei aici acest post, că am cam zis cam tot ce era de zis.
“Bine, mă, multă, multă..da’ ce înseamnă multă?” Cum să vă explic eu ca să înțelegeți? Atât de multă încât ajungi să îți dorești și/sau să inviți pe oricine la tine acasă, ca să și-o mai ia și el: vreun prieten, vreun bunic, vreun necunoscut de pe stradă, vreun hamster sau chiar și un copil de 2 – 3 ani. Oricine ar fi suficient de nebun să se ia la trântă cu un copil de 5 ani. Că dacă ești întreg la cap, îți vezi de drumul și de ouăle tale.

Căci asta fac și eu cu Mark: ne luptăm în joacă. Mă rog, eu mă lupt în joacă, el mă bate de mă cac pe mine.
“Bine, mă, și cât de tare poate să lovească un copil de aproape 5 ani?” O să-l las pe prietenul meu Bogdan să vă povestească:

Băi, știi că ieri când ați venit pe la noi, am început să mă lupt cu fii-miu (2 ani jumate) și cu fii-tu. Spre cinstea lui, fii-tu mi-a zis la un moment dat că urmează să mă lovească tare. Iar eu i-am zis să nu-și facă griji, că-s rezistent. Când mi-a tras una în spate, nu știu dacă am strâns mai tare din dinți sau din uretră. Cert e că m-am scuzat puțin și le-am zis copiilor că tre să mă duc să-mi iau puțină apă, că mi-e sete. Nu-mi era sete, doar că m-am gândit că nu e chiar ok să plâng în fața lor, mai bine o fac în baie, ghemuit în poziție fetală.

Pe moment am râs, imaginându-mi-l pe Bogdan. Apoi am început să plâng și eu, amintindu-mi de mine și de uretra mea. Vă spun sincer, nu cred că mai am pe-acasă vreo pereche de chiloți care să nu fi fost stropită la vreun moment dat cu câteva picături de pipi scurse în timpul unei lupte.

Eu de felul meu sunt un om pașnic. Nu m-am bătut în viața mea și nici n-aș vrea să fiu nevoit s-o fac vreodată. Plus că fiecare om ar trebui să aibă o limită de lovituri pe care trebuie s-o încaseze în decursul unei vieți. Sigur, limita mea a fost depășită acu’ vreo 3 luni, da’ cine mai ține socoteala?
Eu nici măcar nu știu să mă bat. Poate de-aia mi-o și iau atât de rău de la Mark. Dar să știți că m-am străduit. În toamna asta l-am rugat pe un coleg să mă învețe și pe mine cum e asta cu bătaia. După câteva lecții în care tot îmi explica el cum și unde ar trebui să lovesc, i-am zis:
– Bine, gata, am înțeles! Hai să facem un sparring.
Mircea mi-a dat doar vreo 4 capace (da, capace, a văzut din prima cât de pregătit sunt să încasez un pumn). Apoi m-a întrebat ceva. Pe moment n-am înțeles nimic, pentru că nu-mi era clar care din cei 3 Mircea îmi vorbea. L-am rugat să repete întrebarea:
– Deci când ne mai antrenăm?
– Tu când poți? l-am întrebat și eu. Apoi, până să apuce să răspundă, am continuat:
– Nu pot atunci, sunt ocupat!
– Până când?
– Până când n-o să mai aduci niciodată în discuție aceste lucru, animalule!
Bine, nu i-am zis chiar așa, că mai aveam vreo 10 minute din antrenament.

ȘI nu e doar că Mark are forță. E și foarte inventiv, are niște combinații de lovituri, de mă lasă mască. Pe bune, înainte să încep să urlu de durere, chiar am câteva secunde când rămân mască. De exemplu: IMG_1870 copy
– mâna stângă ciupește un sfârc în timp ce dreapta lovește bicepsul, iar genunchii țintesc orice poa să prindă. Combinația asta, ținând cont de ceea ce prind genunchii de cele mai multe ori, se numește: “Ți-am zis că nu mai vreau niciun frățior!”
– cap în stomac, concomitent cu pumn stâng în ficat și pumn drept în splină: “Ia să vedem ce-ai mâncat la prânz?”
– Mâna stângă trage de păr, mâna dreaptă încearcă să smulgă o ureche, iar dinții mușcă ce apucă: “M-ai enervat de m-am transformat în Hulk!”

Pe bune, eu m-am prins cum a apărut personajul Hulk: un tată se lupta în joacă cu copilul lui de până-n 6 ani, copilul la un moment dat s-a enervat, a luat-o razna, fără a-și mai putea stăpâni emoțiile, l-a ciomăgit rău de tot pe tac-su, așa că ăla a zis: “Mamă, ce tare ar fi să mă pot transforma și eu așa! Cum nu e posibil, mai bine inventez un personaj!”

Vă văd deja panicați, mai ales pe ăștia cu copii mai mici. Vă gândiți că poate urmați și voi. Dar să știți că nu e chiar totul nasol când te lupți cu un copil de 5 ani. De exemplu, coordonarea lui nu este atât de bună ca a unui adult. Așa că, de exemplu, de multe ori când vrea să te nimerească în burtă, dă pe lângă. Partea nasoală e că “pe lângă” ăsta înseamnă de cele mai multe ori că nimerește în ouă. Mă rog, dacă ar fi să văd partea plină a paharului, aș putea să mă laud că ouăle mele au parte zilnic de acțiune.
Există și varianta în care nu vă luptați cu copiii voștri. Dar asta nu e fun. Nu, nu mă refeream la voi, adulții. Da’ vorba aia: ce nu face nu-și pierde un părinte ca să-și vadă Hulkul fericit?

Exagerez! Chiar e fun să te lupți cu un copil de 5 ani. Mai ales când și-o ia Bogdan sau oricine altcineva. Și aș spune asta și dacă n-ar fi Mark în spatele meu. Că el oricum nu știe să citească. Dar asta nu e o problemă, că îi citește Mircea tot ce scriu.

 

2 Comments

  1. Să vezi ce bate la 7 ani…când deja îl imobilizezi mai greu … şi când sunt doi, la fel de energici….
    Eu aplic din start tehnici de imobilizare şi, concomitent, gâdilatul, care înfrânge rezistenţa victimei cel puţin 5 secunde, cât să fugi ca să scapi 🙂 plus că de la gâdilat îi apucă râsul şi nu se mai pot concentra, obosesc mai repede, etc.
    Mai nasol este când îi apucă în maşină şi tu eşti la volan 🙂 ultima dată a trebuit să opresc maşina şi să îi arunc în zăpadă pe amândoi, că făceam un slalom pe DN1… treaba cu zăpada i-a potolit cam 10 minute.
    Merg şi ameninţările, gen “dacă nu te potoleşti, nu îţi mai cumpăr…/îţi sparg Lego preferat (asta e cam last resort, că tot tu va trebui să îl refaci).”

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*