Casa de pe deal

Bubu, bunicul din partea mamei, avea o casă pe deal la Cojocna, o localitate aflată la vreo 25 de km de Cluj Napoca. În fiecare primăvară, cum dădea puțină căldură, Bubu își lua “catrafusele” (vorba lui) și se muta în casa de pe deal, unde stătea până târziu în octombrie sau chiar noiembrie, când iarna și frigul îl alungau înapoi la Capitală, să hiberneze.

Am fost și eu de câteva ori la Cojocna, dar singura dată de care îmi amintesc a fost în vara lui 1986, în celelalte rânduri fiind prea mic pentru a-mi aminti altceva decât niște senzații parcă blurate tot mai mult de timp. Dar în acea vară ne-am suit cu toții în Dacia noastră 1310 (și când spun “cu toții”, mă refer inclusiv la Rambo, ciobănescul nostru german) și am plecat să străbatem țara și să-l vizităm pe Bubu. Am și documentat acea călătorie cu niște filmări pe casete video care sper să mai fie pe undeva pe la ai mei. Țin minte (cred) că am fost pe la Curtea de Argeș și la Alba Iulia și ne-am oprit și în Cluj.
Dar punctul de atracție, cel puțin pentru mine, al întregii vacanțe a fost casa de pe deal a lui Bubu. Închipuiți-vă ceva asemănător cu fotografia din titlu: o casă pe un deal, singură, înconjurată doar de copaci și de natură.
Deși au trecut mai bine de 30 de ani de la ultima mea vizită acolo, am bine întipărite în minte două imagini: prima este casa văzută de jos, din sat. Dacă îți ridicai privirea pe deal, nu vedeai decât pădure de la stânga la dreapta și de jos în sus și undeva, în mijlocul ei o căbănuță, căci e mult spus casă. Acolo locuia Bubu, de unul singur, câte 6 luni pe an și sunt convins că acolo a fost cel mai fericit, având alături doar albinele, vântul și pădurea ce părea nesfârșită.
A doua imagine ce mi s-a lipit pe creier este momentul în care zăreai casa, în timp ce urcai spre ea. Trebuia să urci și să urci și să urci și la un moment dat să treci printr-un lan de porumb. Și imediat cum ieșeai din lan, vedeai în fața ta o livadă de pomi fructiferi și casa lui Bubu. Dacă nu era cu treabă pe la stupi sau pe vreun deal, să se bronzeze, îl puteai zări și pe el trebăluind în jurul casei.

Îmi aduc aminte și mi se se face dureros de dor de acea vară în care am alergat cu Rambo pe dealurile din jurul casei, nestingheriți de nimeni. Ba, de fapt, pentru că am deranjat albinele, ne-au deranjat și ele pe noi, înțepându-ne destul de tare pe amândoi. Imaginea cu Rambo tăvălindu-se prin iarbă și schelălăind de durerea acelor de albine îmi aduce un zâmbet trist pe chip, căci el nu mai e, Bubu nu mai e. Iar casa…casa nu mai știu ce s-a întâmplat cu ea. Sper doar ca cineva să o fi recondiționat și să o folosească, astfel încât și alți copii să se bucure astăzi când o zăresc din sat, urcă spre ea sau simt gustul libertății în timp ce aleargă împrejurul ei.

M-am bucurat de această rememorare la invitația celor de la Cartoon Network care au lansat în această săptămână serialul “Victor și Valentino”, o aventură comică despre doi fraţi vitregi care petrec o vară cu bunica lor într-un un oraş mic şi misterios în care legendele şi mitologia folclorului Americii Latine prind viață. Acasă, cei doi nu interacționează foarte mult dar bunica are un plan de a-i face să se cunoască mai bine: îi pune la treabă, iar să lucreze în echipă nu este chiar o misiune ușoară pentru cei doi.
Victor și Valentino formează o echipă neobișnită, dar împreună descoperă personaje din altă lume, creaturi din folclorul antic, locuri cunoscute doar în legende și ființe descrise doar în mituri – o temă supranaturală pe care copiii nu au mai văzut-o încă într-un desen animat.

Serialul se difuzează în fiecare zi, de luni până vineri, de la 18:50 și eu abia aștept să mă uit cu Mark, să vedem aventurile prin care vor trece băieții și apoi să îi povestesc și eu despre aventurile copilăriei mele.
Și sigur printre poveștile mele se vor regăsi și Bubu, Rambo și, negreșit, o casă de pe deal.

sursa foto titlu: https://www.sawdays.co.uk/