Căciulița cu dungi alb-negre

Răzvănel fusese viața ei. Și-l doriseră și ea și Tedy atât de mult și îl iubiseră din prima clipă. Și el pe ei. Un copil numai bun de iubit. Un copil frumos ca nimeni altul. Maria știa că toți părinții zic asta despre copiii lor, dar Răzvănel chiar era frumușel foc. Avea niște ochi albaștri, mari, în care te topeai atunci când începea să zâmbească. Avea un tic să strâmbe din năsuc spre stânga atunci când nu-i plăcea ceva și era adorabil. Și iubea Herăstrăul. Stăteau lângă parc, așa că de mic se putuse juca acolo. La 3 ani avea deja cotloanele lui favorite, locuri secrete pe care le împărțea doar cu ei. Și îi plăcea la nebunie să se uite la păunii de lângă foișorul unde vara cânta fanfara și la lebedele negre de sub unul din podurile care dau în Aleea Trandafirilor.

Acolo se aflau și în acea zi superbă de primăvară. Pe pod. Era în weekend, pe la prânz, prima zi frumoasă după vreo 2 săptămâni de ploaie. Frumoasă, dar friguroasă. Maria, prevăzătoare ca de obicei, îl îmbrăcase destul de gros pe Răzvănel (bineînțeles, ca de fiecare dată, Tedy o certase din acest motiv): ciorapi lungi, blugi, maieu, tricou cu mânecă lungă, geacă și nelipsita căciuliță cu dungi alb-negre. Aveau cel puțin 10 căciuli acasă, dar asta era singura pe care Răzvănel o “tolera”. Deja începea să-i rămână mică și, uneori, Maria se gândea cu groază la acel moment când nu-i va mai încăpea pe cap. 
Erau pe pod, într-o înghesuială incredibilă, așa cum se întâmplă în fiecare an în primele zile frumoase, când toată lumea, sătulă de iarnă, se bulucește în parcuri. Copilul lor chiuia de bucurie pentru că, în sfârșit, lebedele negre fuseseră aduse înapoi. O înnebunise pe maică-sa toată iarna:
– Câd se-ntoc bebedele?
– Le-be-de-le.
– Be-be-de-le.
– Se întorc la primăvară, îi tot spunea Maria.
Iar azi se întorseseră. Iar Răzvănel era în al nouălea cer.
– Mami, veau în blațe să văd bebedele.
Maria îl luă în brațe și se duse la marginea podului pentru ca minunea ei să-și vadă mai bine favoritele. Îl ținea cu mâna dreaptă, iar stânga tocmai o întindea pentru a-i arăta ceva.

Nu mai apucă. Un alergător, grăbit și neatent, care încerca să-și facă loc prin mulțimea de gură-cască, o lovi din spate. Răzvănel, ținut doar în mâna dreaptă fu aruncat de acolo ca un sac de cartofi. Cu un gest reflex, își făcu stânga covrig, încercând să-l prindă. Dar, sub ochii ei, văzu, parcă cu încetinitorul, cum rămâne în mână doar cu căciulița, iar copilul cade pe spate, în apă. Îi văzu groaza din ochi, strigătul pe care nu mai apucase să-l scoată. În acea secundă cât o eternitate, în timp ce el o implora din priviri să facă ceva, să-l salveze, ea rămăsesese paralizată, cu toată viața lor împreună derulându-i-se prin fața ochilor. Mintea îi urla FĂ CEVA, dar corpul părea al altcuiva, nu îi mai aparținea. Îl vedea cum se scufundă, îi vedea ochii încă deschiși, chiar și sub apă. Iar ea stătea și se uita, la fel de nefolositoare ca întregul grup de lebede negre care se retrăsese mai departe, speriate de căzătură. Apoi, dintr-o dată, apa se liniști, ca și cum nu se întâmplase nimic, nu căzuse nimeni în ea. Maria, în continuare blocată, nu putea spune dacă a trecut o oră sau doar câteva secunde. Știa un singur lucru: că-l pierduse. Din cauza ei. Din cauza neglijenței și a neputinței ei. Și din tot ce îi era mai drag pe această lume rămăsese doar atât: o căciuliță cu dungi alb-negre.

Ținea în mână căciulița cu dungi alb-negre. De câte ori îi era greu, se ducea și și-o lua din dulap. Era talismanul ei. Era tot ce îi mai rămăsese din băiețelul ei de 3 ani.
Răzvan veni pe la spate și o luă în brațe:
– Heeeei! Plec la facultate, nu la război. Gata cu fața asta tristă.
Maria încercă să schițeze un zâmbet, dar nu prea îi reuși.
– Ți-ai luat și puloverul ăla gros?
– Iar începi? Știi că nu-mi place..ha, uite căciulița mea..mai știi când am căzut în apă și doar pe ea ai reușit s-o prinzi? Mai știi ce frică mi-a fost?
Cum ar fi putut să uite? Deși nici Răzvan și nici Tedy nu îi reproșaseră nimic vreodată, ea tot se simțea singura răspunzătoare de ceea ce ar fi putut fi o tragedie. Noroc cu Tedy că sărise repede și îl scosese imediat de sub apă. Copilul plânsese mult, dar până seara își revenise complet.
Ei îi luase ceva mai mult. Mult mai mult. Și de câte ori îi era greu, lua căciulița pentru a-și reaminti că totul se poate schimba într-o clipă. În bine sau în rău. Că, de fapt, controlăm atât de puțin viața noastră. Și a copiilor noștri.
Iar acum era unul din acele momente grele. Răzvan pleca la facultate în altă țară. Dar ea știa că pleca de-acasă pentru totdeauna. Iar asta o speria îngrozitor și o întrista încă și mai tare. Era luni seară și știa că urma poate cea mai grea săptămână din viața ei.

Marți dimineață se trezise foarte devreme într-o casă goală. Îl vedea pe Tedy dormind liniștit lângă ea și tot ce putea să gândească era cât de goală îi era casa.
Se îmbrăcase încet, lăsase un mesaj și ieșise la o plimbare. Se oprise în Herăstrău, pe podul de pe care căzuse Răzvănel acum 15 ani. Stătuse nemișcată o vreme, apoi, la plecare, scosese un obiect din buzunar și îl lăsase acolo, pe balustradă.

La câteva minute am trecut și eu pe acel pod, în alergare. Și am văzut căciulița în dungi alb-negre a lui Răzvănel. Părea părăsită. Nu, părea un monument ridicat în memoria cuiva. A cuiva dispărut. A cuiva plecat.
Miercuri dimineață căciulița dispăruse de pe pod. Se dusese cine știe unde. Așa cum pleacă toți Răzvăneii la un moment dat, de lângă părinți, să-și caute rostul în lume.

Follow

Send