Ar trebui să dăm un test ca să avem dreptul să fim părinți?

N-am un răspuns clar. Mi-aș dori să am unul, oricare ar fi el, căci ar fi mai simplu, nu?
Dacă e să răspund așa, din burtă, aș zice că nu. Și singurul meu argument ar fi o teorie proprie: între nimic, ceea ce ar însemna ne-nașterea cuiva și ceva, o viață, oricum ar fi ea, cred că toată lumea sau aproape toată lumea ar alege viața. Măcar ai o șansă, ești pe terenul de joc și participi la competiție. Nu știi pe ce loc termini, poate că vezi de la început că nu ai nicio șansă, dar ești în joc și n-ai de unde să știi cum se poate schimba norocul. E ca la loto: ce mi-ar mai plăcea și mie să câștig potul cel mare. Doar că joc de 2 ori pe an, dacă joc și atunci. Așa că nu mă plâng că de ce nu-l câștig.

Dacă e să mă gândesc mai mult, să analizez situația, răspunsul e tot nu. Pentru că nu există nicio garanție că cei care ar trece testul ar fi niște părinți potriviți, în aceeași măsură în care n-ar trebui să-i condamni pe toți care îl pică. Extrapolând, pe același principiu, Bill Gates nu ar fi trebuit să aibă voie să înființeze o companie, că doar a renunțat la școală. Și exemplele pot continua la nesfârșit.
Plus că oamenii ar trebui să aibă dreptul să decidă singuri cu privire la viața lor și la eventualele vieți cărora ar putea să le dea naștere. Dacă ai șablona părinții printr-un test, probabil că încet încet și copiii s-ar transforma în niște șabloane, poate tinzând spre o perfecțiune după care alergăm de secole, dar tot niște șabloane. Și omenirea și-ar pierde o mare calitate: diversitatea. Cred că suntem o specie minunată (ca și regulă, să nu vorbim de excepții) pentru că suntem atât de diferiți, din atât de multe puncte de vedere, și atât de inventivi.

Deci nu, testele astea, care să stabilească cine ar trebui să aibă dreptul să fie părinte, sunt o prostie!

Doar că ajung apoi la cazurile particulare. Care uneori sunt cazuri izolate, alteori sunt mai mult decât atât. Oameni care își abuzează copiii, în diverse forme, moduri și intensități (doar ziceam mai devreme că suntem foarte inventivi), oameni care își abandonează copiii…nu, unii chiar și-i aruncă de-a dreptul ca pe niște gunoaie, ca pe niște sticle sau cartoane goale care nici măcar nu merită duse într-un loc de unde cineva ar putea încerca să le recicleze.
Oameni care își ignoră copiii. Nu o zi, două, ci o viață. Oameni care pun în cârca copiilor toate eșecurile lor, care decid că „dacă nu era ăla micu’, sigur se alegea ceva și de mine.”
Oameni care își chinuie copiii, fizic și mental. Și oameni care îi omoară pentru că…pentru că nimeni nu și-a pus vreodată problema să verifice (iar dacă a făcut-o, oricum nu a avut nicio importanță sau relevanță) dacă acești oameni ar trebui să aibă dreptul să fie părinți.

Știu, sună foarte a 1984. Și probabil că este. Dar nu cred că este vreunul din cei care citesc aceste rânduri care să nu-și fi pus problema aceasta când a citit despre vreo faptă abominabilă sau alta, înfăptuită de un părinte. Habar n-am dacă trebuie făcut ceva sau dacă se poate face ceva. Cum le explicăm însă asta, acelor copii care vor suferi în continuare traume extreme, provocate de părinții lor? Pe ei cine îi apără? Și cum? Căci în cazul copiilor, chiar cred că e foarte important mai degrabă să previi decât să vindeci.

În Carta ONU scrie că un copil are numai drepturi până la 18 ani. Obligațiile încep după această vârstă. Întrebare este: ar trebui să ne asigurăm, cumva, că cei mai în măsură să vegheze la asta, chiar știu ce au de făcut?
Poate că nu, pentru că, în general, un părinte știe cum să-și protejeze copilul. Din păcate, însă, unii copii devin cazuri particulare de care vorbim, de cele mai multe ori, prea târziu.

Sursa foto: www.clipartpanda.com

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*