Am un copil enervant

Nu este nicio metaforă, copilul nostru este uneori foarte enervant. Și-mi închipui că dacă nouă ni se pare așa, probabil că pentru alții e și mai și. Orice lucru care nu-i convine, orice lucru pe care nu vrea să-l facă se transformă într-o nemulțumire și o lamentare continuă. Să vă dau un exemplu:

În weeken am fost la niște prieteni care au doi copii de vreo 11 ani. Băieții, în timp e ne așezam cu toții la masă unde Mark deja ne anunțase că el nu va mânca nimic, i-au spus că au niște dinozauri cu care nu se mai joacă și că dacă Mark vrea, îi poate lua acasă. Al meu, super încântat. La care un prieten de-al băieților, de vârsta lor, îi zice lui Mark:
– Bine, poți să îi iei acasă doar dacă mănânci tot!

Săracul copil s-a întors spre noi, neînțelegând exact ce a vrut să spună acel copil. Căci niciodată până acum nu a fost condiționat/obligat să mănânce ceva. Îmi închipui că prin alte familii se mai practică asta uneori, la noi, până acum, nu. Dar să știți că mi se întâmplă să vă invidiez uneori. Căci la noi, la ora mesei, de cele mai multe ori se întâmplă asta:

El: Mi-e foame!
Părinte: Grozav, hai la masă!
El: Ce avem?
Părinte: Carne cu salată.
El: Oooooof!
Părinte: Dar tu ce ai vrea?
El: Vinete!
Părinte: Nu se poate vinete, că tocmai ai mâncat. Dar încearcă niște cărniță, ai mai mâncat și ți-a plăcut.
El: Ooooooooof!
Părinte: Pari foarte nemulțumit!
El: Da! Că nu-mi place carnea.
Părinte: Atunci mănânci salată!
El: Oooooooooooooooooooooooof!
Părinte: Nici salata nu–ți place!
El: Nu! Și nici nu mai mi-e foame!!

Și dacă ar fi vorba doar despre mâncare. Dar el la fel când vine vorba și de spălat pe corp, pe cap sau pe dinți. Când e vorba de mers la grădi. Când e vorba să ne vedem cu niște prieteni care lui nu-i convin sau să ies eu cu maică-sa la un film:

El: Iar ieșiți la film?
Noi: Da.
El: Ooooooooooof! Ați mai fost și acum două săptămâni!
Noi: Da, și ca să putem fi niște părinți buni, avem nevoie și de niște timp pentru noi.
El: Oooooooooof! Dar nu atât de des!

Am mai spus-o, uneori am senzația că trăiesc în casă cu un adolescent invadat de hormoni. Iar el nici măcar nu a împlinit 6 ani! Și ceea ce mă sperie este că nici măcar nu-mi pot închipui cum va face atunci.

Îl iubesc mai mult decât orice, dar trebuie să recunosc că trăiesc în casă cu un copil eneervant. Care, cu siguranță va deveni un adolescent nesuferit. Deci, oricum o dau, mai am vreo 12 ani de tras.
Iar ceea ce sper este să devină un adult enervant. Adică sper să-și păstreze această dorință de a contesta tot ce nu-i convine. Căci până atunci va dobândi destulă experiență de viață și destul creier cât să știe care lupte să și aleagă, care merită purtate și care nu. Dar important este să nu tacă.

Să nu tacă atunci când i se pare că vede o nedreptate, să nu tacă atunci când ceva îl afectează, să nu tacă când i se pare că ceva îi face rău.
Cred că o societate, fie ea democratică, pseudo-democratică sau totalitară încearcă să-și „dreseze” cetățenii, in niște „cuști” mai mari sa mai mici, dar tot dresaj se numește și noi tot într-un Zoo trăim, cu mai multă sau mai puțină libertate. Uitați-vă la sistemul educațional din lumea asta (cu mici excepții): își propune să-i egalizeze pe toți și nu să-i individualizeze pe fiecare, în funcție de aptitudinile copilului.
Uitați-vă în jur: ne revoltăm, mai mulți sau mai puțini și lucrurile merg mai departe mai degabă cum vor ei. De ce? Pentru că (este doar părerea mea) de fapt sunt(em) prea puțini cei care vor altceva. Ni se pare nouă că suntem mulți, dar adevărul nu e acesta. Adevărul este că marea, MAREA majoritate vrea să îi fie bine ei/lui. Nu-l interesează chestiile mari. Pentru chestiile mari, sunt alții mai deștepți ca noi care știu ce e de făcut.

Așa am fost crescuți și educați (noi, românii, poate mai abitir, dar peste tot e la fel). Că avem o serie de drepturi și libertăți, dar pentru chestiile mari, importante, e bine să nu ne revoltăm, pentru că nu noi știm mai bine, ci ceilalți.
Asta am auzit mulți dintre noi ca și copii, nu? Întotdeauna se găsea un adult (părinte, educator, vecin, antrenor) care să ne spună ce e bine și ce nu. Și, dacă îndăzneam să punem la îndoială, aici vă las pe voi să spuneți ce se întâmpla. Cu siguranță însă nu se prea întâmpla să se țină cont de noi. Eram ignorați, asta într-un caz fericit.

Nu știu cum ar arăta o lume, o societate, cu o majoritate constantă de nemulțumiți. Nu știu dacă ar duce la haos sau nu. Cred că nu, pentru că un om care vede de mic că părerea lui contează și căruia i se explică de fiecare dată ce i se pare adultului că e ok (indiferent ce se decide într-un final) cred că va fi mult mai dispus să se pună și în pielea celuilalt. Să-l asculte și pe celălalt. Voi ați remarcat că astăzi, nicăieri în lume, părțile aflate în conflict, nu se mai aud una pe cealaltă? Când ați încercat ultima oară, cu adevărat, să vă puneți în pielea celuilalt, chiar dacă părerea celuilalt vi se pare aberantă?

O generație de copii ascultători va deveni, cu siguranță, o generație de adulți ascultători. Mult mai ușor manevrabilă decât o generație obișnuită să se revolte și să fie ascultată și auzită. Gândiți-vă la asta, dacă sunteți părinți. Gândiți-vă că poate cel mai ușor mod de a le asigura copiilor noștri un viitor mai bun este să îi lăsăm să fie ei înșiși, orice ar însemna asta și oricât de greu ne-ar fi acum.

Până atunci, eu recunosc: am un copil enervant. Și sunt tare mândru de el!

Sursa foto: http://blindedbythelightt.blogspot.ro/