Azi a fost și încă mai este o zi grozavă pentru alergare. M-am trezit de dimineață, i-am lăsat pe Iulia și pe Mark dormind și am ieșit la o alergare în Herăstrău. Simți că a venit primăvara după numărul tot mai mare de alergători și de veverițe (mă refer strict la animale, da? 🙂 ) pe care îl întâlnești în fiecare zi.
Mai mult, azi am avut norocul să am parte de un răsărit superb, cu soarele ivindu-se printre copacii care străjuiesc lacul, cu razele sale desenând vesel pe asfalt sau reflectându-se în clădirile de sticlă din Piața Presei sau de la Charles de Gaulle. În această atmosferă mișto mi-am adus aminte că nu mai făcusem de mult o chestie pe care încerc s-o fac în mod regulat: să mulțumesc nici eu nu știu cui, dar să mulțumesc pentru șansa de a mai alerga încă o zi. Da, mi se pare că am foarte multe motive pentru care trebuie să fiu recunoscător, iar faptul că pot să alerg aproape în fiecare zi este, pentru mine, acolo sus, în top.
Căci chiar dacă pare o chestie banală, sunt atât de mulți cei care și-ar dori s-o facă, să alerge, și nu pot. De exemplu, copiii bolnavi de cancer. Sau părinții lor. Cred că printre toate problemele, supărările, stresurile, panicile pe care trebuie să le trăiască oamenii ăștia zilnic (copii și părinți), le e cam greu să se gândească să iasă la o alergare. Mai ales că mulți nici n-ar putea fizic s-o facă.
Dar eu pot. Eu, fără să știu de ce, fără să fi făcut nimic deosebit, fără să am vreun merit anume, pot. Căci eu și familia mea suntem sănătoși. Și deși avem, ca orice altă familie, o grămadă de probleme pe cap, nu avem deasupra capului această iminență a luptei permanente pe care ar trebui s-o purtăm și din care nimeni nu ar putea să ne dea vreo garanție că vom ieși învingători.
Nimic, NIMIC nu mi se pare mai tragic pe lumea asta ca un copil bolnav al cărui părinte este obligat să asiste mai degrabă neputincios la această luptă. Sigur, el poate să-i ofere copilului său sprijinul moral extrem de necesar, dar lupra adevărată trebuie s-o dea copilul alături de doctorul său. Iar pentru un părinte, acest lucru este sfâșietor. Cu atât mai mult într-o țară cum este România, care din multe puncte de vedere putem spune că este membru cu drepturi depline al Uniunii Europene, dar că atunci când vine vorba de sistemul de sănătate, ne-am putea înfrăți liniștiți cu țări considerate a fi din categoria celor nedezvoltate, asta ca să fiu drăguț și să nu zic “de lumea a treia”.
Dar eu pot să alerg și pentru acești copii și pentru părinții lor. Nu, m-am exprimat greșit. Consider că este de datoria mea să alerg pentru ei. Spitalul Copiilor, primul centru medical independent de oncologie și hematologie pediatrică din România, este genul de proiect pentru care merită să ieși din casă și să donezi 1 leu sau mai mulți.
Pentru că prea mulți copii români bolnavi de cancer sunt obligați anual să-și caute salvarea în străinătate. Și cei care nu au această posibilitate…mulți dintre ei mor. Mor!
Dacă v-aș spune că donând 1 leu fiecare dintre cei are au ieșit în stradă săptămânile acestea, ați putea schimba ceva semnificativ în bine în România, ați face-o? Dacă răspunsul e da, atunci vă spun că puteți s-o faceți. Puteți dona 1 leu sau mai mulți Asociației 1 Leu pentru a demara cât mai repede construcția acestui spital, un spital de care ne dorim să nu avem niciunul nevoie, dar de care copiii noștri au atât de mare nevoie.
Așa că sâmbătă, 4 martie, începând cu ora 9, eu voi alerga în Herăstrău pentru #spitalulcopiilor. În aceeași zi, colegii mei o vor face la Arad, Craiova și Tg Mureș, iar pe 11 martie la Bistrița, Cluj-Napoca și Timișoara. Vom alerga așa cum o facem de doi ani încoace, în fiecare primă sâmbătă a lunii, pentru a încerca să facem bine copiii bolnavi ai României.
Dacă tu ești părintele unui copil bolnav, să știi că alergăm și pentru el. Și, să mai știi că vom face TOT ce depinde de noi și mai mult decât atât pentru a construi acest spital și a-ți salva copilul.
Dacă ești părintele unui copil sănătos sau un om fără copii, să știi că ai datoria de a te implica în schimbarea României. Când vom înțelege cu toții chestia asta, abia atunci ne vom face bine. Iar spitalul copiilor îl vom construi foarte ușor. Om cu om. Leu cu leu.
Follow
Send
Superb articol. Impresionant! Ma tot intreb daca nu s-ar fi furat atat in tara asta nu am fi trebuit sa donam sau sa luptam atat pentru vietile noastre!