Tați în dialog: Dan Fințescu – “Nu se compară nimic pe lumea asta cu felul în care te privește copilul tău”

Pe Dan îl știu din 2001, când o vară întreagă am bătut țara împreună într-o caravană de-aia, pe stil vechi, cum făceau berile pe vremuri. Mai nou, căci viața e rotundă, nu? ca să parafrazez un clasic, ne-am descoperit vecini. Și amândoi tați. Așa că l-am scos la o cafea încercând să purtăm o discuție între doi adulți. Și între multe glume proaste la care doar noi râdeam în hohote, vorbe porcoase, bârfe grămadă și multe altele, ne-a ieșit și dialogul următor:

A.Z.: Cine este Dan, tatăl Marei?

D.F.: Tatăl Marei. Altă calitate nu cred că am, din punctul ăsta de vedere, și nici nu vreau să am.

A.Z.: Povestește-mi despre Mara, despre lucrurile care îi plac și cele care nu îi plac.

D.F.(i se luminează fața): Mara e cel mai bun copil pe care l-aș fi putut avea vreodată. Îi place foarte mult să citească…îi place atât de mult să citească încât atunci când se apucă să facă treaba asta, restul vieții trece pe lângă ea…are performanțe: se poate încălța în timp ce citește, poate coborî pe scări în timp ce citește…până acum ne-a ferit Dumnezeu și nu am avut accidente majore…
Nu-i place să mănânce și pentru că nu-i place, mănâncă foarte încet. Și dacă o lași într-ale ei și stai de vorbă cu ea în timp ce mănâncă, poți ajunge la performanța ca breakfast și lunch să devină brunch fără pauză, în sensul că am terminat, spălăm vasele și punem din nou mâncarea la încălzit.

A.Z.: Îi place școala?

D.F.: Băi, da. Îi place școala și îi place limba română. A descoperit prea devreme, zic eu, că nu-i place matematica. E adevărat că nici maică-sa, nici eu nu suntem de formație reală, dar pe de altă parte eu am descoperit abia într-a cincea că nu-mi place matematica, așa că am făcut un pact cu ea: ok, suntem de acord că nu ne place matematica, dar până într-a patra n-avem ce să facem…după, mai negociem.

A.Z.: Ce-ți place ție cel mai mult la ea?

D.F. (iar i se luminează fața): Că-i a mea! Nu se compară nimic pe lumea asta cu felul în care te privește copilul tău. Nu știu, nu există cuvinte, de fapt, dar momentul ăla în care ea se uită la mine și nici nu trebuie să-mi zică Tată, trebuie doar să se uite la mine…ăla e! Nu există nimic pe lume care să se compare cu asta!

A.Z.: Ce-ți place la tine, ca tată?

D.F.: Nu știu, cred că îmi place foarte tare că am răbdare. Este exercițiul pe care mi-l impun în viața de zi cu zi,unde mi-e greu să am răbdare. Nu mi-a fost niciodată greu să am răbdare cu Mara. Sigur, există momente în care, dacă intrăm în a doua oră de povestit despre același film de desene animate, parcă-mi vine să casc.
Sunt foarte mândru de mine că nu m-am enervat niciodată de față cu ea în ceva care s-o privească pe ea și de foarte puține ori m-am enervat din chestii dinafară. Sunt un om calm de față cu copilul meu.

A.Z.: Ce nu-ți place la tine, ca tată?

D.F.: Că există zile în care nu sunt acolo. Am făcut în așa fel încât în zilele în care Mara stă cu mine, să-mi dedic cea mai mare parte a timpului ei. Mi-am organizat săptămâna de muncă, programul astfel încât de marți până joi să fiu doar cu ea. Îmi pare rău de celelalte patru zile, e o alegere pe care o regret doar din punctul ăsta de vedere. Divorțul a fost cea mai bună soluție atât pentru mine, cât și pentru fosta mea soție, dar acum mi-e greu, alea patru zile mi se face foarte dor de ea.

A.Z.: Ți se pare că, fiind zile în care nu ești cu ea, încerci să “over compensate” în zilele în care ești cu ea?

D.F.: Probabil că da. Nu probabil, evident că da, de vreme ce sunt un om care muncește de vineri până luni și marți – joi stau cu fiică-mea. Așa am ales eu și nu cred că e rău. Dacă over compensate înseamnă s-o răsfăț, încerc să nu. Dar e greu, mai ales de când a început școala și alea trei zile ale mele fiind toate lucrătoare, e clar că trebuie s-o împart cu școala, cu temele. Și evident că atunci când e vacanță și avem o zi întreagă în care nu tre’ să facem nimic, ieșim la pizza, la film.
Și ce am încercat încă de când era foarte mică…nu i-am dat toate lucrurile pe care le-a vrut. Niciodată. Întotdeauna au fost momente în care am spus Nu! și am încercat să găsesc și niște motive pertinente și logice pentru asta.
Mara este un copil foarte cumpănit și niciodată nu mi-a făcut istericale pentru vreun ceva. Iar eu am încercat de fiecare dată să stau de vorbă cu ea: Ok, asta se poate acum, asta nu se poate niciodată, asta nu se poate acum, s-ar putea să se poată mâine sau săptămâna viitoare.

A.Z.: O temă actuală: copiii la proteste. Da? Nu? De ce?

D.F.: Eu am fost cu Mara la proteste. Apropos, ca anecdotă, m-a sunat un prieten din Cluj când a început toată mascarada cu Protecția Copilului și mi-a zis Dă poza jos de pe Facebook cu fii-ta! Și într-o primă instanță, pre ’89, așa, am zis: Băi, tre s-o dau jos! Apoi am zis: Știi, ce? Deabia aștept. Vă rog eu frumos, chemați-mă la Protecția Copilului!
Evident că mama Marei a știut că o iau la proteste. Ne-a zis: OK, doar nu stați mult să nu răciți! (zâmbim) Chestia asta cu copilul la proteste mie mi se pare utilă din multe puncte de vedere. În anii ’90, mai mare ca Mara fiind eu atunci, ai mei m-au dus în Piața Universității. Am respirat spiritul ăla liber. Cine n-a fost în Piață la proteste, n-are de unde să știe, dar acolo există o atmosferă…și la protestele pentru Roșia Montană și la cele pentru abrogarea ordonanței de urgență, a fost exact același lucru: ne-am demonstrat unii altora că ne pasă, că suntem mulți, că suntem haioși, că suntem deștepți. Ne-am demonstrat unii altora că există români mișto…Mulți! Faptul că ea a făcut parte din chestia asta o ajută să-și dea seama că țara în care crește și se dezvoltă, are o șansă. Pentru că altfel, noi facem parte din categoria de părinți care avem o bulă foarte impermeabilă, dacă vrei.
Cel mai bun exemplu mi l-a dat un artist de 19 ani de care mă ocup și care a venit la mine acasă unde a stat o zi și ceva, având treabă și care mi-a zis: Auzi, dar tu de fapt nu trăiești în România! Într-un fel e tare, într-un fel e trist. Și, noi ne-am demonstrat unii, altora, aducându-ne bulele în Piață, că suntem mulți care trăim în România asta, și e important să vadă și ea asta.

A.Z.: Și dacă ai putea să alegi tu pentru viitor, dacă să trăiască în România sau nu, ce ai alege?

D.F.: Asta-i o întrebare foarte complicată. În primul rând nu mi se pare că eu am dreptul să fac alegerea asta pentru ea. Părinții mei m-au pregătit îndelung și meticulos să plec din țară. La aproape 40 de ani…Iată-mă! Nu-mi pare rău că n-am plecat, nici măcar o clipă. Dar cred că este datoria mea ca Mara să aibă alegerea asta în orice moment. Asta înseamnă ca eu să o pot sprijini financiar, intelectual orice decizie ar lua și să-i asigur baza de educație, astfel încât ea să poată pleca oriunde, oricând.
Dacă alege să rămână, e alegerea ei și i-o respect. Evident că mi-ar fi greu să plece și evident că dacă ar pleca undeva, m-aș gândi să plec și eu cu ea. Sper să-mi dea Dumnezeu minte și să am tăria de caracter să las copilul să zboare.

A.Z.: Deși nu ai termen de comparație, ți se pare complicat să fii tată de fată?

D.F.: Nu mi se pare complicat să fiu tată de fată…până acum! (zâmbim) Încep să existe niște conversații despre băiatul de care s-a îndrăgostit și așa mai departe…e complicat din punctul ăsta de vedere și probabil că va deveni și mai complicat.
Contează însă foarte mult, cum să zic…copilul vine la tine, ca tată, ca să-i rezolvi o problemă. Contează foarte mult să-i arăți fiicei tale că orice problemă ar avea, chiar și asta, eu, cumva, te ajut. Și atunci copilul se va deschide către tine.
Dacă ea vine și-ți zice Tată, îmi place de un băiat și tu îi zici Ia, zi-i maică-ti de asta, n-o să mai vină a doua oară și în momentul ăla ai tăiat o punte. Și în momentul ăla o parte din viața copilului tău ți-a devenit inaccesibilă.
Până acum n-a fost complicat, dar sper să am discernământul, să am deschiderea de minte și de suflet necesare pentru a nu pierde această punte de comunicare.
Cred că urmează perioada critică și apoi, când relațiile cu băieții vor deveni o componentă a vieții de adolescentă, s-ar putea să devin chiar valoros, pentru că pot să-i ofer “advice from the other side”.

A.Z.: Ce sfaturi le-ai da viitorilor iubiți de peste cât?…20, 30 de ani? (râdem)

D.F.: E, 40 mai bine, să nu ne grăbim.

A.Z.: Ok, deci dacă un băiat va citi atunci acest interviu, ce-ai vrea tu să știe el despre Mara, despre tine?

D.F.: Eu nu sunt un om violent, dar probabil că în momentul ăla voi avea o pușcă…Glumesc. Aș vrea să…pentru viitorul iubit al Marei, aș vrea să știe un singur lucru: că Mara a fost crescută să stea dreaptă. Nu cu mândrie excesivă, dar nu a existat decizie care să nu-i fie explicată. Iar felul în care a fost ea crescută până acum are ca rezultate palpabile, vizibile, o răzvrătire lesne de înțeles, dar o răzvrătire absolută la momentul în care i se impune ceva, fără să înțeleagă ea de ce.
Deci băiatul ăsta ar trebui să aibă răbdare cu ea și să-i explice niște lucruri…sau să-și asume consecințele.

A.Z.: Cum ai defini tu un părinte bun?

D.F.: Există două calități extrem de importante pentru un părinte: să aibă răbdare și să fie “acolo”. Dacă astea două se întâmplă, aproape că restul vine de la sine. Nu sunt un mare cititor de cărți de parenting, nu intru pe forumuri, dar atunci când stau cu fiică-mea de vorbă, stau cu ea de vorbă. Atunci când o urmăresc făcând ea ceva, sunt foarte atent la ceea ce face și…răbdarea asta nu înseamnă doar să nu țipi la copilul tău, înseamnă că, pe bune, câteodată poate ai alte chestii e făcut și-ți zboară mintea în altă direcție în timp ce copilul vorbește cu tine și, da, poate își găsește mai greu cuvintele și, da, poate că să auzi a 13-a oară despre Frozen și ce glumă bună a făcut Olaf nu e extrem de palpitant, dar dacă ai răbdare de fiecare dată, copilul tău va ști că are în tine un partener de conversație. Și asta e ceva care nu se poate compara cu nimic pe lumea asta.

A.Z.: Apropos de Frozen, ce care nu mai poți ciți/ce film nu mai poți viziona?

D.F.: La carte…Mara a avut o carte de-asta de rezumate, că ai văzut că acum toate poveștile sunt în rezumat, nu mai sunt poveștile pe care le știm noi, cu toate vorbele alea frumoase. Acum e pe scurt, așa, că ne grăbim. Și aveam o carte cu poze frumoase, cu Punguța cu doi bani. Și o știam atât de bine, încât îi puteam spune povestea pe întuneric. Fixația asta a durat vreun an jumate. Am încercat acum, după vreo cinci ani, s-o citesc din nou. N-o mai suport!
Iar la filme, să știi că nu e vorba de filme e vorba de…Brigada de căței

A.Z.: Patrula cățelușilor?

D.F.: Asta, de pe Nickelodeon Jr. Gata, nu! Îi urăsc! (râdem)

A.Z.: I s-a întâmplat vreodată să fie geloasă pe iubita ta?

D.F.: Nu fățiș. Ele au o relație foarte ok acum. La început au existat niște momente de tatonare, în care fiecare își căuta locul, una față de cealaltă.
Mara este o fată foarte rezervată: ea nu te pupă, nu te ia în brațe, decât dacă ai ajuns foarte aproape de sufletul ei. Și n-a respins-o pe șleau, că a ajuns la vârsta la care a înțeles că asta poate jigni oamenii, dar are un mod foarte evident de a arăta că nu-i convine.
Georgiana a încercat să se apropie de Mara și a întâmpinat cred că vreun an rezistența asta. Și ceea ce am apreciat la Georgiana a fost că, fără să îi spun eu, la un moment dat s-a oprit. A zis: Băi, ok, eu merg într-o direcție pe care copilul nu e pregătită s-o accepte. Așa că s-a oprit. Și a așteptat-o pe ea, pe Mara. Și nu s-a întâmplat de multă vreme, dar din momentul în care Mara a făcut primul pas către, din momentul ăla e fără niciun fel de graniță: afecțiunea e sinceră, necontrolată și vine de la sine.
E grea situația asta, sau cel puțin mie mi-a fost greu, dar trebuie să le lași pe ele să aibă momentele lor de fete, doar așa se poate construi o relație între ele. Dacă încerc să fiu tot timpul acolo, să controlez, să fiu cel care gestionează flow-ul, ele nu mai apucă să-și construiască nimic. Astfel că le-am cedat câteva din momentele zilei pentru a-și construi și ele o relație.

A.Z.: Vine Zâna Zânelor la tine și-ți zice că din toate calitățile pe care le ai tu, poți să-i transmiți două Marei, dar trebuie să-i transmiți și două dintre defectele tale. Ce alegi?

D.F.: Băi, la defecte i-aș transmite în primul rând…

A.Z.: Auzi, să nu vii cu d-alea patetice de interviu de angajare, da?

D.F.: Nu, nu. Eu am o chestie…n-am nici măcar doza minimă necesară de ipocrizie. Adică nu sunt în stare să “kiss ass” deloc și probabil că lucrul acesta mi-a dăunat mult în cariera mea profesională. Dar acum, apropiindu-mă de 40 de ani, bă, parcă nu-mi pare rău, pentru că…mă rog, asta e o altă discuție, dar mi se pare că dacă ai început așa, trebuie s-o continui așa și chiar s-o amplifici.
Ăsta e unul dintre defectele pe care i le-aș transmite și al doilea este…unii îi spun “fear of commitment”, eu zic că am o toleranță foarte mică față de compromisuri, mai ales într-o relație. Într-un fel, cu siguranță că nu e bine…bă, dar ăsta e un defect pe care i l-aș da: e mai bine să pui capăt unui lucru care nu e făcut să fie, decât să te chinui și să-l târăști după tine. Plus că, ok, noi trăim din ce în ce mai mult, da’ deschiderea noastră față de relații și fun-ul dintr-o relație…ăsta are un timp limitat, adică îl începi pe la 12, 13, 14 ani și deja pe la 40 nu te mai îndrăgostești, nu mai sunt fluturi în stomac…

A.Z.: Eu cred că sunt mulți care te-ar contrazice cu această ultimă afirmație…

D.F.: Da, dar, cum să zic…e greu. Dragostea aia totală în care îl iei pe celălalt în brațe și zici Hai să cucerim lumea împreună!…bă, la 40 de ani: Stai, că mai am și pensie alimentară, stai un pic că n-a venit chenzina, stai că am rata la mașină….
Dragostea aia mișto de tot cu Am 5 lei, mergem la mare?, aia nu se întâmplă la 40 de ani. Că nu se întâmplă.
Sigur, există și oameni care se iubesc o viață întreagă și probabil că, în conformitate cu stereotipurile care ne înconjoară, aia e dragostea adevărată. Bă, dar dacă nu o găsești, nu e nicio tragedie. Nu trebuie să te minți că de fapt aia e și să suferi.
Din punct de vedere al calităților, i-aș da pasiunea pentru citit deoarece cu fiecare an care trece îmi dau seama că dacă nu aș fi avut pasiunea asta, aș fi fost un om mult mai…mai jos, din toate punctele de vedere.
Și a doua calitate…nu știu, poate ușurința de a vorbi. Faptul că eu fac bani din vorbele pe care le spun, nu e neapărat o meserie pe care să i-o recomand, pentru că e grea și pentru că nu e neapărat foarte bănoasă, dacă n-ai noroc.
Dar să ai abilitatea de a purta o conversație oricând, cu oricine…asta i-aș da înzecit, pentru că asta te face să-ți atingi obiectivele foarte ușor și să legi…hai să nu le spunem prietenii, dar să legi relații cu oameni care durează foarte mulți ani.

A.Z.: Ai spus la început că e cel mai bun copil pe care puteai să-l ai. Crezi că ești cel mai bun tată pentru ea?

D.F.: Asta ar trebui s-o întrebi pe ea. (zâmbește)

A.Z.: Te întreb pe tine.

D.F.: Există evident lucruri pe care le-aș fi putut, le-aș putea și le voi putea face mai bine. Există lucruri pe care le regret. Există momente în care oricât de nestrămutată mi se pare hotărârea mea de a-i acorda cât mai mult timp, evident că nu reușesc, că sunt om. Dar…nu știu dacă sunt cel mai bun tată, dar cu siguranță mă lupt să fiu. Este o luptă a mea, cu mine și nu cred că este vreun moment în care s-o abandonez. Mara este cel mai important lucru din lume pentru mine și aș da orice la o parte pentru ea.
Sigur, sunt vorbe pe care le spune oricine, dar ca să ajungi să le crezi și să le simți, trebuie să le trăiești.

A.Z.: Unde te/vă vezi peste 20 de ani?

D.F.: 20 de ani? Deci eu 60, ea 28…mie mi-ar plăcea să fiu genul de tată cu care Mara să vorbească la vârsta aia…pe orice o fi atunci disponibil…

A.Z.: Sigur nu s-a inventat încă.

D.F.: Nu…whatsapp 70.4, ce-o fi. Există niște etape pe care mi le-am dorit foarte tare, atunci când ea era mică și o plimbam în cărucior și vorbeam cu ea și îi spuneam mereu că abia aștept să înceapă să vorbească astfel încât să stăm de vorbă noi doi. S-a întâmplat lucrul ăsta și sper ca asta să rămână și atunci, relația asta cu vorbit mult.
Pe ea aș vedea-o….nu știu, sper să-și găsească lucrul pe care și-l dorește să-l facă în viață, să nu aleagă din circumstanțe, să aleagă pentru că vrea ea. Și la 28 de ani ar trebui să-l cam fi găsit.
Asta mi se pare cel mai important: să ajungă să muncească în domeniul pentru care a fost menită pe lumea asta.

A.Z.: Te vezi bunic?

D.F.(dintr-o suflare): Da! Ca bunic, sper din toată inima 2 lucruri:
1. Să n-o supăr pe Mara, eu, ca bunic.
Și 2. Bă, să nu-mi răsfăț nepoții chiar atât de tare. Acuma, depinde și de cât acces voi avea la ei: cu cât mai mic accesul , cu atât mai mare răsfățul. (zâmbim)
Da, mă văd bunic și abia aștept să fiu bunic, mai ales că abia aștept să-i cunosc pe copiii Marei.

 

Nu pot să vă spun cât de tare îmi place să fac aceste interviuri. De fapt, cel mai mult îmi place momentul în care le recitesc liniștit, pentru ultima oară înainte de publicare. Le savurez, pur și simplu. Dar sunt convins că ceea ce simt eu nu se va putea vreodată compara cu ceea ce vor simți copiii acestor oameni când le vor citi, pe parcursul vieții lor. Cu ceea ce va simți Mara citind ceea ce simte Dan pentru ea.
Mersi, vecine, ne vedem prin cartier!

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*