Noi vrem respect!

Toată viața ne este o provocare continuă de a încerca să câștigăm respectul celorlalți: al familiei, al vecinilor, al colegilor de muncă sau de echipă, al copiilor sau al unor necunoscuți. Uneori facem asta renunțând chiar la respectul de sine, păcălindu-ne că e mult mai important ce cred alții despre noi decât ce credem noi înșine. Orice om își dorește să fie respectat.
Noi, românii, nu facem excepție. Ba, din contră, pentru că am avut o istorie recentă (ultimii 75 de ani) plină de greutăți și umilințe, ne simțim îndreptățiți, poate mai mult decât alții, să primim acest respect. Am vrea să ne respecte autoritățile, Uniunea Europeană, Rusia și America deopotrivă, imigranții care vin la noi în țară și locuitorii țărilor în care emigrăm. Pe scurt, noi vrem respect!
Și nu prea înțelegem de ce nu îl primim. Că nu îl primim.

Uitați aici o ipoteză. Habar n-am dacă are vreun sâmbure de adevăr în ea, dar mie mi se pare foarte plauzibilă. Poate că altora le este foarte greu să ne respecte atunci când:
– Nu avem nicio jenă să aruncăm pe stradă sau pe aleile din parcuri resturi de hârtie, mâncare sau de țigară.
– Claxonăm mașina din fata noastră în maxim 0,07 secunde de când s- schimbat culoarea semaforului.
– Pietoni fiind, traversăm fie la 20m de trecere, fie pe trecere dar mai degrabă pe culoarea roșie.
– Lăsăm rahații câinilor noștri să “dospească” în iarbă sau pe asfalt.
– Ne lăsăm mituiți cu găleți electorale (la propriu).
– Fiind opriți de poliție, prima reacție este fie sa îi luăm la mișto, fie să încercăm să îi mituim.
– Nu părem să fim în stare să ne asumăm vreun eșec.
– Nu părem să fim în stare să ne cerem scuze.
– Așteptăm ca altcineva să ne dea zăpada din fața blocului sau de pe stradă. Și bineînțeles, îi înjurăm pe cei care nu fac acest lucru în fata blocului sau străzii lor.
– Ne abuzăm copiii în public.
– Nu suntem în stare să dezbatem ceva, orice, fără să ajungem la chestii personale.
– Ne bucurăm de necazul altora.
– Suntem rasiști, xenofobi și/sau homofobi
– Unii nu putem accepta că e posibil să nu crezi în Dumnezeu. Ceilalți, îi considerăm pe credincioși niște înapoiați.
– Scuipăm în public.
– Dăm mereu vina pe alții.
– În stațiile de metrou sau autobuz nu avem răbdare să lăsăm lumea să coboare mai întâi.
– Încercăm să fentăm orice coadă: la poștă, la farmacie, la H&M. La aeroport!!!! (Sincer, n-am auzit de vreun avion în lumea asta să fi plecat până să apuce să se îmbarce toți cei care stau la coadă la intrarea în avion).
– Ne parcăm mașinile în zone interzise în timp ce parcările cu plată stau goale.
– Ne plângem că n-avem piste pentru biciclete sau, după caz, ne plângem că de ce se construiesc piste pentru biciclete.
– Înjurăm organizatorii, Primăria, Poliția etc când se inchide circulația prin oraș pentru un eveniment important. Și suntem în aceeași măsură de încântați când mergem “pe-afară” și vedem zone întregi fără trafic.
– Îi înjurăm în trafic pe cei care ni se bagă în față de pre vreo straduță laterală. Dar îi înjurăm și pe cei care nu ne lasă să ne băgăm de pe vreo străduță laterală, că deh, “zici că i-a luat mă-sa bulevard!”.
– Ne purtăm urât față de cei mai slabi ca noi: subalterni, bătrâni, copii, cei din alte categorii sociale etc.

Lista mea este una destul de lungă și extrem de subiectivă, de acord. Aș fi putut să scriu varianta scurtă: lumea nu ne oferă respect, pentru că noi nu respectăm aproape pe nimeni sau nimic. Da, suntem într-un cerc vicios. Din care se pare că nu putem ieși. Dar, pe bune, nici nu vrem!
Și, de fapt, de ce am vrea? Nu e mult mai simplu să dăm vina pe alții? Dă-i în paștele mă-sii pe toți, la ce viață am avut noi, ar trebui să ne respecte lumea by default.
Plus că acum 40 de ani am fost campioni mondiali la handbal și acum 29 am câștigat Cupa Campionilor la fotbal. Ce, astea nu mai contează?

Sigur, noi vrem respect! Da’ din ăla pe care-l primești, dacă se poate. Căci atunci când vine vorba să oferim, devenim brusc extrem de zgârciți.

Follow

Send