Măi, ce să vă zic, de 2 zile sunt terminat. Sunt realmente îngrijorat. Pentru că sunt bolnav. Mă doare gâtuțul. Nu, nu e o durere din aceea insuportabilă. E o durere surdă, aproape permanentă, care îmi provoacă durere și nervi în aceeași măsură. Ce mai, agonie totală.
Bine, fetelor, râdeți voi în hohote cât vreți. De fapt, m-ați enervat atât de tare, că nici nu mai vorbesc cu voi. Mă adresez domnilor, care mă înțeleg și pot empatiza cu suferința mea. Măi, fraților, fiți atenți ce-am pățit: nu mi-a trecut de la sine!!!! Am tot așteptat, am răbdat, ba am luat chiar și 2 (două!!!!) hexoraleten-uri. Nimic, nene! Durerea asta în gât se ține de mine.
Pentru că nu, nu sunt răcit. Noi , bărbații, nu ne prea îmbolnăvim. Sau eu, cel puțin. Eu nu răcesc, mie doar îmi curg puțin mucii. Eu nu mă stric la stomac, doar că mănânc ceva care nu-mi priește. Eu nu pățesc necazul ăla imens de a mă pricopsi cu vreo carie, eu doar uneori am dinții mai sensibili și aleg în mod voluntar și benevol să mestesc doar cu o singură parte a gurii. Și niciodată, dar niciodată nu fac febră. Transpir doar pentru că sunt un om activ, care gândește mult (băi, chiar nu înțeleg de ce râdeți în hohote, puteți verifica pe google: activitatea cerebrală intensă poate induce transpirație).
Cel mai bun exemplu că noi eu nu pățesc nimic grav, niciodată este atunci când am fost cu Dio la squash. Eu am făcut o mișcare greșită, el m-a apostat cu racheta în arcadă. Eu m-am chinuit mult să fac arcada aia, el mi-a dat de m-a julit. Mă rog, adică mi-a spart-o de nu mai vedeam nimic cu ochiul ăla. Mă durea un pic, ce-i drept. Mult mai puțin decât gândul de a merge la spital. Așa că, amândoi oameni serioși ne-am dus la o farmacie să-mi iau un spray care să cicatrizeze. Jur!
I-am dat telefon Iuliei să-i spun că sunt ok și că m-am lovit un pic dar deja mi-am luat un spray și mă fac repede bine. Iulia a zis “Ok” cu juma de gură.
Când am ajuns acasă, a-nceput: “că tu nu ești sănătos, că uite cum arată arcada ta (sincer, nu știu cum arăta exact că nu mai vedeam foarte bine), că mă supăr rău dacă nu mergem la spital, că io nu mă mai culc cu un ciclop”. Hopa, aici eram deja ieșit pe ușă.
Și ne-am dus la spital. Unde, bineînțeles, n-a fost nevoie de mare lucru. O radiografie și m-au cusut. Că cică altfel nu se vindeca. Mă rog, eu cred că au și exagerat ei un pic.
Deci am stabilit că eu nu mă îmbolnăvesc. Dar, frățioare, și când o fac, zici că vine sfârșitul lumii. Cel puțin. Mă plâng non-stop, pun status-uri pe Facebook, aș vrea ca toți din casă să mă accepte ca Șef Suprem și să aibă ca singur scop proslăvirea mea întru însănătoșire.
Bag vorbe gen “Doamne, ce rău îmi e….da’ sper să nu mă omoare asta!” sau “nu țin minte să-mi fi fost vreodată atât de rău…auzi tu, 37,9 febră!!” sau “nu pot să înghit nimic…în ritmul ăsta în 2 ore tre să mă duceți la spital să nu intru în șoc de foame!”.
Închipuiți-vă o combinație între un copil care plânge non-stop, un jucător de poker care tocmai și-a pierdut casa și o babă care bocește. Ăsta sunt eu bolnav. Și nu înțeleg în acele momente de ce nu începe soarele să se învârtă în jurul meu; de ce nu dau televiziunile de știri breaking news-uri despre stare mea din 15 în 15 minute; de ce nu mă sună TOATĂ LUMEA să îmi spună că știe cât de puternic sunt și că sigur dacă e cineva care poate depăși un asemenea necaz, doar eu sunt acela.
Unii m-ar cataloga drept ipohondru. Mie îmi place să cred că sunt doar realist.
Plus că nu am ales să fiu așa. De multe ori când îl sun pe tata, are loc următorul dialog:
Eu: ce faci?
El: nu fac bine deloc!
EU:ce-ai pățit?
El: am răcit! Sper să scap!
Iar acel “am răcit” din gura lui este sinonim cu a se afla în mijlocul unei calamități naturale de dimensiunea unui tsunami, din care nu e convins că iese nevătămat.
Iar băiatul meu? Băiatul meu îmi este un demn urmaș: când se taie un pic cât să vadă el că există o oarecare șansă ca sângele să înceapă să curgă, începe să urle din toți rărunchii că lui îi trebuie plasture, că uite “pierde sânge!”. Doamne, îl ador!
Așa că, vedeți voi, noi, bărbații nu prea ne îmbolnăvim. Dar și atunci când o facem, bolim ca nimeni alții.
Follow
Send
Trebuie sa facem cunostinta lui Mark cu Kindera noastra! Au aceeasi pasiune pt plasturi!
A noastra ,mare maestra coregrafa&dansatoare& balerino& balleydancingo executa un dans ,inventie proprie , printre mobilele din vastul apartament al clanului! Cand hop si asa cade ca o curca beata!
Yo ca o mama classica ce sunt, zic : aolleuuu!
Ea zice: n- am nimic! Se repliaza! Continua dansul vreo 2 min! Timp in care sangele i curgea putin dintr- o julitura!
Si nu vede ea julitura? Pai vede… Si tipaa de am zis ca e leoaica! Sangeeeeee
Rezultatul: cel putin 3 duzini de plasturi schimbate dim, pranz si seara! Inclusiv la grady! Plus degetul respectiv tinut in sus non stop!
Concluzue: si- a dat de s- a julit!
Lili, e clar: industria de plasturi e in siguranta pentru moment! Macar si numai cu astia 2 ai nostri 😀