Lecții

Sunt în parc cu fii-miu. Am venit la locul ăsta de joacă unde se cunoaște cu toată lumea. Venim de atâția ani aici, că ne știm cu toții. Mă rog, asta nu-i vreo bucurie pentru mine, că eu nu țin neapărat să stau de vorbă cu ceilalți părinți. Mai ales mamele mi se par îngrozitoare: mereu se bagă în seamă cu oricine, mereu vor să afle cum facem noi una sau alta. Da’ mai lăsați-mă în pace! îmi vine să urlu la ele. Da’ apoi îmi face nevastă-mea capul mare acasă că sunt nepoliticos și anti-social. Așa că din când în când mai stau și eu cuminte ș-o ascult pe câte una cum nu mai tace. 
Azi însă pare că am noroc. Mulți copii, mulți părinți și nimeni care să vrea ceva de la mine. Nici măcar al meu. L-a găsit pe Bobiță aici, a mai apărut si Cristi parcă îl cheamă pe rotundul ăsta mic și urzesc ei pe-acolo nu știu ce joc cu monștrii și supereroi.
Stau pe o bancă mai departe un pic să fumez și eu o liniștit o țigară. M-am dus mai încolo, că dacă mi-o aprind lângă locul de joacă sigur sare vreun ecologist să mă certe că îi provoc cancer lu’ fii-su. Mamă, mor când îi aud p-ăștia! O să ajungem să fumăm pe-ascuns pân’ la urmă, băi nene! Mă rog, mă enervez degeaba. Mai bine mă bucur că pot să stau și eu liniștit, fără ca cineva să vrea ceva de la mine.

Ce face, bă, ăla? A-nnebunit? Ia uite cum l-a împins pe Bobiță și cum a căzut ăla săracu’, mai-mai să-și spargă capul! Fug într-acolo să văd ce s-a întâmplat…
– Ce faci, Tudore? îl întreb pe-al meu.
– El a-nceput! îmi răspunde el. Că el e mai deștept și asta-nseamnă că el stabilește regulile jocului. Și vreau eu să le stabilesc, că eu sunt mai mare!
– Ia vino puțin încoace, îi zic și îl trag un pic mai departe de ceilalți copii. Tatăl lui Bobiță a apărut și el. Nu mi-a zis încă nimic, dar mă aștept să-nceapă ș-ăsta să urle la mine, c-o fi, c-o păți. Eu așa aș face.

Tudor nu prea vrea să meargă cu mine și mai mult îl trag. Mă opresc și mă întorc spre el.
– Da’ de ce sunt eu de vi..? începe el, da’ nu apucă să termine că îi și fut una peste față. Auzi, tu, să mai și comenteze…
Ia uite-l acuma că îl apucă și plânsu’…Bă, cum sunt ăștia din ziua de azi, se smiorcăie de la prima palmă. Ăsta al meu ar trebui să se considere norocos.
Păi crede cineva că eu am scăpat vreodată atât de ieftin. Eu mi-o luam de la taică-meu fie cu cureaua, fie cu pantoful, depinde de cât de beat era. Cu palma a-ncercat să mă bată o dată, dar a dat atât de tare că a zis că-l doare și a renunțat.
N-am uitat niciodată bătaia pe care mi-a tras-o când am furat cireșe din copacul vecinului. Stăteam liniștit pe bordura din fața casei, savurându-mi “prada”. S-a așezat ușor lângă mine și m-a întrebat de unde am cireșele. Când i-am povestit ce prăpăd făcusem prin vecini, a zâmbit și mi-a zis să nu arunc sâmburii, că are el o idee ce să facem cu ei. S-a ridicat și mi-a zis că se duce până în casă. Când s-a întors, am înghețat. Avea cureaua în mână și își lovea cealaltă palmă ușor cu ea. Ăsta motiv să plângi! Am încercat să arunc sâmburii cât colo, dar mi-a zis să nu fac asta c-o să-mi pară rău. S-a așezat iar lângă mine și a stat acolo cât am mâncat eu toate cireșele. Mâncam și lacrimile îmi curgeau șiroaie pe obraji, știind ce mă aștepta. În timpul ăsta el își tot lovea cureaua de palmă sau de de picior.
Când am terminat, m-a pus să număr sâmburii. 72. M-a pus să-i mai număr o dată, “să nu fi numărat prost, din greșeală” a zis el. Tot 72. M-a pus să-mi dau pantalonii jos, acolo în stradă. Și mi-a tras 72 de curele la curu’ gol. N-am putut sta jos o săptămână. Da’ a zis că asta o să mă învețe minte. Adevărul e că mi-am învățat lecția. Am început să fur cireșe de prin alte cartiere.

Și ăsta al meu se plânge de la o palmă. Și nici măcar n-am dat cât am putut de tare. Sunt atent la astea, ar trebui să văd și eu puțină recunoștință. Mai ales că nici pe mă-sa n-am mai încins-o de față cu el. Da’ chiar așa să-l împingă pe ăla mic…
– Să știți că nu trebuia să-l bateți, aud în spatele meu. Mă întorc și îl văd pe pișpiriul ăla de Bobiță. Așa suntem noi copiii, ne mai și lovim când ne jucăm. Ne certăm, dar ne trece repede.
– …….
Ăsta m-a lăsat fără replică. Ce dracu’ să-i zic eu acum.
– Tudor e prietenul meu, continuă el. Și nu mi se pare corect ceea ce i-ați făcut.
Mă uit la el, mă uit cu coada ochiului și la al meu. Apare și tac-su lu’ Bobiță acolo, probabil să se asigure că nu-l încing și pe fii-su. Sunt șah-mat, n-am ieșire. Par un bou. Și nu înțeleg de ce, că eu doar am vrut să-l educ puțin pe-al meu.
Dar nu asta mă intrigă cel mai tare. Ci cum i-a luat apărarea pișpiriul lui fii-miu. Și a zis că e prietenul lui. Păi în primul rând niciun copil mai mic nu voia vreodată să se joace cu mine. Adevărul că îi și “faultam” cum îi prindeam. Mai o castană, mai un șut în cur. Să știe care-i ierarhia.
Apoi, de unde dracu’ a găsit ăsta tupeul să mă înfrunte. Și pentru cine? Pentru unul care l-a împins. Păi la bătaia cu cireșele credeți c-a avut cineva curaj să-i zică ceva lu’ tata? Și nu mă refer la copii, niciun adult n-a zis nici pâs, deși erau toți călare pe geamuri.

– Putem să ne continuăm joaca? mă trezește din visare Bobiță.
– Mda, reușesc eu să îngân. Apoi, întorcându-mă către al meu: Hai, fugi la joacă!
Pleacă amândoi, al meu ușor nesigur dacă e bine să facă asta sau nu. Eu, în continuare nu am reacție. Simt că pierd controlul a ceva, nu știu ce. Și nu-mi place.
– Mai discutăm acasă! îi zic, suficient de tare cât să m-audă și Bobiță și tac-su. Tudor se întoarce spre mine și ochii lui speriați spun că a înțeles. Hehehe. Nu cred că-i mai fac nimic acasă. Da’ e important să am întotdeauna ultimul cuvânt.

Follow

Send