Poveste de Craciun

Era 24 decembrie, seara tarziu. In curand, Mos Craciun urma sa-si conduca sania pe la toti copiii si sa le lase sub brad cadourile mult dorite.
Statea singura in camera imensa, asteptandu-l. Nu mai era chiar un copil, dar tot mai credea in minuni. 
Nu-l vazuse niciodata. De fapt, il vazuse in foarte multe fotografii. Dar, ca foarte multi altii, auzise lucruri minunate despre el. Ca avea grija de toata lumea, copii sau adulti. Ca avea o gramada de ajutoare pricepute. Si ca, atata timp cat nu-i cereai imposibilul, rezolva toate cererile.
Fusese o zi lunga si plina. Multa agitatie, multe drumuri de facut. Era rupta de oboseala. Dar in noaptea asta era hotarata sa stea treaza ca sa-l vada, indiferent cate ore ar fi insemnat asta. Stia ce-si dorea de la el si spera ca anul acesta Mos Craciun sa-i asculte dorinta. In anii trecuti fusesera momente in care primise ceea ce-si dorise. Altele in care nu. Dar anul acesta era foarte important ca sa primeasca singurul lucru pe care si-l dorea. Chiar daca nu apucase sa ii scrie si o scrisoare.
In linistea aceea deplina auzi zgomote in departare, apoi din ce in ce mai apropiate. Pareau sa fie pasi. Respiratia i se opri cand il vazu aparand de dupa o usa. Era convinsa ca o vazuse pentru ca venea direct spre ea. Era asa cum si-l imaginase: gras, cu parul alb si cu o barba lunga, alba. I se facu frica. Daca rugamintile nu ii fusesera ascultate?
Veni, se aseza langa ea si o lua de mana. Se uita fix in ochii batranului dar nu putu citi nimic. Apoi, pe fata lui inflori cel mai mare zambet.
– Fiul dumneavoastra traieste! ii spuse el Nataliei. Si, desi nu era Mos Craciun, acel doctor tocmai ii facuse cel mai frumos cadou din viata ei.

Follow

Send