Cele 10 intrebari

Parisul e superb la inceput de mai. Acolo ma aflam si eu cu multi ani in urma, savurand o ciocolata calda cu multa frisca la una dintre terasele aflate vis-à-vis de Bon Marche.
Era in jurul amiezii, intr-o zi de lucru, nu cu foarte multa lume pe strada si la terasa, ceea ce pentru Paris se traduce in faptul ca puteai realmente sa te bucuri de putina liniste. Ceea ce faceam si eu cand s-a asezat el la masa mea. Un barbat bine pe la vreo 40 – 45 de ani, imbracat in blugi si un tricou cu maneca scurta, alb, simplu. Cu parul valvoi, neras si cu un aer de om foarte relaxat. Si foarte bun. 
Mi-a zambit si intr-o roamaneste impecabila m-a intrebat:
– Auzi, nu esti tipul ala cu “Interviul in 10 intrebari”?
– Ba da, i-am raspuns nesigur. Era adevarat, la acea vreme publicam intr-o revista lunara cate un interviu cu 10 intrebari destul de incommode pe care le adresam diverselor vedete: politicieni, artisti, sportivi. Deci probabil ca era vreun “fan” de-al meu. Sau, poate vreun hater?
– Perfect, atunci sunt sigur ca vei dori sa-mi iei si mie acest interviu, a zis si, asezandu-se mai comod pe scaun i-a spus, de data aceasta intr-o franceza perfecta, unui ospatar care trecea pe acolo Monsieur, un café allonge, s’il vous plait.
Ce tupeu pe omul asta! a fost primul meu gand. Habar n-aveam cine e, iar eu cam stiam cine era vedeta prin Romania. Dar ceva din atitudinea lui m-a facut sa ma gandesc de doua ori. M-am uitat la ceas: Iulia “tocmai” intrase de doar 30 de minute in Bon Marche, asa ca mai aveam cel putin alte 30 de petrecut de unul singur. Sau in compania acestui domn.

– Ok, am zis, cum te cheama?
– Ce esti tu, crestin? m-a intrebat el.
– Nu! Adica, botezat crestin, actualmente ateu.
– Bun, atunci Dumnezeu.
– Dumnezeu ce?
– Ma cheama Dumnezeu. Si asta a fost intrebarea nr 2.
– Auzi, tu faci misto de mine?
– Nu. Si asta a fost intrebarea nr 3. Sa inteleg ca daca te ia cineva prin surprindere nu mai esti atat de priceput la pus intrebari?
– Nu, dar chiar nu-mi dau seama daca faci misto de mine sau nu….si asta n-a fost o intrebare, am adaugat repede.
– Bine. Atunci gandeste-te logic: exista varianta sa fiu un impostor. Si daca as fi, ce ai de pierdut? Iulia mai intarzie cel putin, cat?, 30 de minute. Pe care le poti petrece de unul singur. Sau in compania mea.
– De un…am inceput sa zic, dar privirea lui m-a facut sa inteleg ca daca mai continui cu vreun sunet voi fi taxat cu inca o intrebare. Asa ca m-am oprit.
Nu stiu de ce, dar m-am oprit. M-am lasat pe spatarul scaunului, am rasuflat adanc si in acel moment m-am hotarat: mi-am scos carnetelul si pixul de care nu ma desparteam niciodata, l-am deschis la o foaie alba si…

– Cine esti?
– Cea mai buna definitie pe care mi-ati dat-o a fost ca as fi Tatal. Si, pentru ca imi place de tine, o sa te scutesc de o intrebare. Nu exista o Mama, cel putin nu in sensul pe care il folositi voi. De ce spun ca sunt ca un tata? Pentru ca orice om atunci cand devine parinte isi face tot felul de planuri pentru copilul sau. Si spera ca el, copilul, sa fie intr-un anumit fel. Insa intotdeauna, dar INTOTDEAUNA, copilul devine altcineva. Intotdeauna! Nu stiu daca mai bun sau mai rau, dar altcineva decat a visat parintele sau. Asa si eu, mi-am inchipuit ca ceea ce urma sa creez va fi intr-un fel si s-a dovedit a fi cu totul altfel.
– Si atunci de ce nu ne schimbi?
– Pentru ca in primul rand nu ma refer doar la voi, oamenii. Nu vreau sa te jignesc, dar voi sunteti inca atat de…”mici”, nici nu va dati seama. In al doilea rand, ti-am spus ca asemanarea cu un tata imi place cel mai mult. Pentru ca, asemeni oricarui parinte, nu mai am nicio putere asupra “copilului” meu. E adevarat, sunt un spectator privilegiat, cu bilete in primul rand la tot acest spectacol. Dar raman totusi un simplu spectator. Misterioase sunt caile Domnului, a zis zambind in timp ce facea cu degetele semnul de ghilimele.

La asta chiar nu ma asteptam. Cred ca a fost unul dintre putinele momente din viata mea in care m-am blocat. N-am stiut cum sa mai continui. Dar apoi s-a intamplat ceva ciudat. A-nceput sa-mi zambeasca si am simtit o caldura interioara extrem de placuta. Un sentiment pe care nu-l mai simtisem pana atunci si nu l-am mai simtit vreodata. Cred ca am zambit si eu si am continuat:

– Si ce anume ai creat?
– Am creat..Ceva. Din Nimic. I-ati dat o multime de denumiri: particula, element chimic, viata, Univers. Toate pot fi considerate definitii acceptabile. Dar incomplete. Cred ca cel mai corect ar fi sa-ti spun ca am creat premisa ca toate cele de mai sus sa poata aparea.
Deja simteam ca intrasem in pielea jurnalistului, asa ca am pus ceea ce am considerat a fi o intrebare dificila:
– Bun, si daca inainte sa creezi tu Ceva nu era nimic, cum ai aparut tu?
A zambit multumit (sau cel putin asa mi s-a parut mie).
– Buuun, ti-a luat un pic pana sa te incalzesti. Hai ca simt ca urmatoarele intrebari vor fi cu adevarat interesante. Precum asta.
Eu n-am aparut. Eu sunt. Am fost si voi fi. Si nu vreau sa spun dintotdeauna si mereu pentru ca asta cu timpul e o chestie creata de voi. Pur si simplu sunt. Si, ca sa iti mai ofer si al doilea bonus, pentru cele 2 intrebari tampite de la inceput, o sa iti raspund ce faceam in timpul Nimicului: Concepeam. Visam. Imi faceam planuri. Ma hotaram. Si ma razgandeam. Pana intr-un final cand….am incercat.
– Si, esti multumit de tot ce ti-a iesit?
– Multumit? Sunt in extaz. Sunt fascinat. Totul este atat de diferit de ceea ce mi-am imaginat. Mult mai mare..mai spectaculos…mai colorat…mai…viu. Si sunt atat de curios sa vad ce se va intampla in continuare.

Mai aveam 2 intrebari. Cand ma gandesc in urma, habar n-am daca ajunsesem sa-l cred, dar tin minte ca eram de-a dreptul fascinat de acest….personaj.
– De ce lasi Biserica sa creeze o imagine atat de diferi…
– Biserica, oricum s-o numi ea, este cea mai mare dezamagire a mea in ceea ce priveste Omenirea, m-a intrerupt el pentru prima oara. Si atunci cand vine vorba de ea este unul din putinele momente cand mi-e ciuda ca n-am nicio putere sa va pot schimba in vreun fel.
Voi, oamenii, aveti multe defecte. Cel mai mare, din punctul meu de vedere, si pe care il repetati la nesfarsit este ca ca ii lasati pe niste neispraviti sa decida in locul vostru.
– …….
– Scuza-ma ca m-am enervat. Speram sa-mi pui intrebarea asta si tot m-am enervat. Hai ca am ajuns si la ultima intrebare.
– Mda…cred ca ultima intrebare la care as vrea un raspuns este: ce se intampla cu noi dupa moarte?
– Nimic. Si totul in acelasi timp. Nimic daca te raportezi la ce stiti voi in acest moment. Si totul daca incerci sa-ti imaginezi ca Totul este o singura retea. Nu se intampla nimic aici (zicand asta a facut un gest larg cu mainile ca pentru a cuprinde intregul Univers…sau poate mai mult?) de capul lui. Totul este legat. Totul este UN SINGUR CEVA.
Si zicand acestea s-a ridicat de la masa si mi-a zis:
– Mi-a facut placere. Nu eram convins ca o sa fii in stare. Dar te-ai descurcat bine. Cred. Acum plec. Poate ne mai vedem, a zis facandu-mi cu ochiul.

Am zambit si eu tamp, ca un elev de-a 5-a care primeste laude de la profesorul lui preferat. Apoi, panicat, am strigat mult prea tare, pentru ca nu se departase mai mult de 5 metri:
– Stai, mai vreau sa-ti pun o intrebare. Pot?
– Nu! Dar pune-o oricum…
– Cum se sfarseste…totul?
– Exact. Cum se sfarseste totul. Cu un nou inceput.
A traversat, luand-o prin parc si mergand apasat. S-a uitat in sus spre soare si mi s-a parut ca ii face si lui cu ochiul. A disparut dupa un colt de strada.

A trecut multa vreme de atunci. N-am publicat niciodata acest interviu in 13 (de fapt) intrebari. N-am stiut cum s-o fac pentru ca n-am stiut niciodata cine mi-a fost interlocutor. Poate ca nici nu s-a intamplat de-adevaratelea. Poate doar am visat.
Un lucru e sigur: daca ar fi adevarat, intr-un astfel de Dumnezeu as putea chiar si eu sa cred.

Follow

Send