85 de ani diferență

Mă uit la ei și mă minunez. Stau de vorbă unul cu celălalt, neînțelegând mai mult de jumătate din lucrurile pe care și le spun. Cu toate acestea, par să comunice atât de bine. Mai mult, pare să le fie atât de bine împreună. S-au mai văzut de atâtea ori, dar abia astăzi s-au hotărât să-și vorbească. Bătrânul îl invită pe ăsta mic la el în curte, să se dea în leagăn. Ăsta micu’ acceptă fără să clipească. Și pleacă împreună de mână, ca doi prieteni vechi, deși îi despart vreo 85 de ani.

Mă uit la ei și nu pot spune exact unde încep și se termină trecutul și viitorul. Pentru că le regăsesc pe amândouă în fiecare dintre ei. Ăsta bătrân îmi povestește că a lucrat mult în Ministerul Chimiei. Că a început să muncească în 1950 ca inginer de tură la nu-știu-ce combinat. Încearcă să-mi povestească toate etapele ierarhice pe care le-a parcurs. Eu le pierd repede șirul. Nici nu contează. Contează doar că el încă este. Și nu e singur. “Baba mea e mai mare ca mine, are 92 de ani” îmi zice cu fală bărbătească în timp ce îmi face cu ochiul. Ok, îmi spun eu, deci unele chestii nu se schimbă niciodată în ceea ce ne privește pe noi, bărbații. Asta e bine. Apoi îmi povestește de pumnul de medicamente pe care trebuie să-l ia fiecare dintre ei zilnic. Și brusc nu mai e vesel. Pare obosit și sătul de toate în aceste momente.
Cel mic vorbește non-stop. Îi povestește moșului câte-n lună și-n stele. Iar bătrânul zâmbește. Habar n-are despre prietenii de pluș ai piticului, despre joaca din parc sau despre Suzi de la bunici. Dar zâmbește pentru că stă de vorbă cu cineva. Cineva care îi acordă lui atenție. Cineva care se bucură de prezența lui. Și asta pare să-l facă fericit. Îmi și spune că “noi, ăștia bătrâni, avem, așa, o bucurie, când vedem copii…ne trezesc niște amintiri și niste chestii așa, ingropate aici”.

Mă uit la ei și mă gândesc la mine. Căci eu sunt exact între ei. Eu sunt adultul, orice ar însemna asta. Deși mi-ar plăcea tare să mai fiu copil. Sigur, cu mintea de acum. În aceeași măsură în care sper să mă bucur de bătrânețe. Din nou, orice ar însemna asta. Mă uit la ei și la mine și parcă văd o viață de om derulată pe repede înainte. Asta nu-mi mai place. Dar cum n-am ce face, încerc să mă gândesc la altceva. Și mă întorc la ei.

Mark al nostru are 4 ani. Vecinul de lângă are vreo 90. Unul, curios să descopere lumea, celălalt dornic să-și împartă amintirile cu cineva. Le e bine împreună, acum în acest moment.

Habar n-am dacă ei își vor mai aminti această după amiază. Dar eu am ținut-o minte pentru că mi-a dat un fel de stare. Nici bună, dar nici rea. Mi-a dat o stare de viață. De care m-am bucurat.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*