Reproșuri tâmpite pe care le fac părinții, copiilor

1. Câte am făcut eu pentru tine!
Băi, e nasol când sau dacă le reproșăm asta copiilor, din atât de multe motive. În primul rând, cel mai probabil că nu ne-au cerut ei să facem toate acele lucruri cu care acum vrem să le scoatem ochii, deci ce treabă au ei? Apoi, ar fi foarte bine ca lucrurile pe care le facem (sigur, că nu se poate cu toate) să le facem pentru că ni le dorim, nu pentru că trebuie sau reprezintă vreun mare sarificiu. Apoi, cam asta înseamnă să fii părinte, nu? Să faci lucruri pentru copilul tău pentru a-l ajuta în drumul acesta al vieții. E ca un fel de job description. Dacă nu-ți place, nu trebuia să te apuci de chestia asta, căci cel mai probabil nu te-a obligat nimeni. Dar să vii apoi, la un moment dat, să-i spui asta copilului, mi se pare în neregulă. Nu, nu mi se pare în neregulă că simți asta, aici cred că orice părinte simte în multe momente că eforturile sale nu sunt răsplătite sau sunt ignorate de-a dreptul. Dar să-i reproșezi copilului diversele lucruri pe care le-ai făcut pentru el, asta nu mi se pare ok.

2. De ce nu ești cuminte?
Pentru că sunt copil. Și pentru că noi, copiii, vrem să descoperim lumea. Prin joacă, prin explorare, prin încercare și repetare și tot așa. Cum naiba să pot sta cuminte, când în fața mea e o lume atât de mare despre care abia aștept să aflu cât mai multe lucruri. A, poți să-mi spui că ți-e greu când fac anumite lucruri pentru că…Și dacă nu e din motive gen că ți-e ție, adult, prea lene ca să ții pasul cu mine, mă voi gândi dacă să iau în considerare solicitarea ta de a fi ceva mai liniștit. Dar cuminte..nu, refuz să fiu cuminte. Apropo, ție îți plac adulții cuminți?

3. De ce îți petreci atât de mult timp în fața ecranului?
Întreabă majoritatea părinților, îm timp ce-și verifică mailul sau pagina de facebook. Sigur, eu au o explicație, că ei o fac “pentru birou”. Și explicația asta ar putea s-o creadă câinele familiei, dacă e genul mai prostuț. De cele mai multe ori, copiii stau în fața ecranului din același motiv ca și noi: de plictiseală. Am văzut ceva copii la viața mea și n-am văzut vreunul până acum care să refuze o partidă de joacă adevărată cu un adult, în favoarea ecranului.

4. De ce alergi, ți-am spus că n-ai voie?
Asta chiar n-o înțeleg. Adică cum te aștepți tu, adult, să te duci cu un copil undeva afară, oriunde, și ăla să stea nemișcat pe o bancă, contemplând foșnetul frunzelor în bătaia vântului și meditând la mortalitatea a tot ceea ce este viu. Dacă știi că n-are voie și chiar n-are voie să alerge, aia e, stai cu el în casă. Dacă l-ai scos, așteaptă-te să alerge mai ceva ca Usain Bolt. Eu cred că ar trebui să ne îngrijorăm când nu aleargă, atunci e foarte probabil să fie ceva în neregulă cu ei.

5. De ce nu ești și tu ca ceilalți copii?
Ăsta mi se pare cel mi rău dintre toate. Nu de alta, dar nici măcar noi, cei care facem reproșul, nu ne-am dori asta cu adevărat. Adică voi, când visați la ce ar putea deveni copiii voștri, vă gândiți: Băi, ce mi-aș dori ca ăsta micu’ să fie unul din turmă, care să nu fie cu nimic mai altfel ca toți ceilalți? Sper că nu. Cu toții ne imaginăm că progenitura noastră își va pune amprenta asupra istoriei Omenirii. Că este sau va fi special. Că nu mai este altul ca ea/el. Doar că, de multe ori, pe gură ne iese prostia de mai sus. Și mai spun o dată: nu mi se pare nicio problemă să simți uneori că nu mai poți și că ți-ai dori și tu un pic de liniște și ca al tău/a ta să nu mai fie atât de altfel, că asta poate fi foarte obositor. Dar oricât de obositor ar fi, n-ar trebui să uităm și cât de grozavă e chestia asta. Și dacă ar trebui să le spunem ceva, ar fi mai degrabă de genul cât de mândri suntem de ei că sunt așa cum sunt. În niciun caz să le reproșăm asta.

Da, nu e ușor să fii părinte. E atât de obisitor uneori, de-ți vine să te întinzi pe jos și să dormi ani întregi. Dar n-ar trebui să uităm că pentru copiii noștri, noi suntem primele modele și oamenii pe care îi admiră cel mai mult. Și fix așa cum și pe noi ne doare când cineva ne spune vreo chestie nasoală despre noi, exact aasta simt și ei. Cu atât mai mult cu cât le-o spunem chiar noi.
Da, sunt doar cuvinte. Dar sunt spuse de noi și auzite de ei. Și am văzut cu toții atâtea situații în care niște cuvinte au ridicat sau au dărâmat oameni. Așa că poate n-ar strica să fim un pic mai atenți.

Sursa foto: https://runningmagazine.ca/

2 Comments

  1. Tu chiar esti cel mai bun tata? 🙂
    Glumesc.
    Ai punctat foarte bine si de fidel aceste reprosuri tampite. Din pacate, aud si eu frecvent prin parcuri aceste vorbe din gura parintilor. Cum sa crestem o generatie puternica si educata daca nu ne educam intai noi, parintii?

    • Măi, încerc să fiu cel mai bun tată al lui Mark. Acu’ cât îmi iese, habar n-am. :))
      Și ai dreptate, cred că ar trebui să ne propunem să ne educăm noi, părinții, pentru a-i putea educa și pe copii. Idei? 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*