Poate își va aminti asta…

Iulia a avut niște cursuri ieri, așa că l-am luat pe Mark și am fost să vedem Lungul drum al unui câine către casă, un film foarte frumos în simplitatea sa, o pledoarie pentru a lua un câine acasă, dacă ai copii. Filmul are niște momente foarte emoționante, sau cel puțin așa ni s-a părut nouă, lui Mark și mie, căci amândoi am lăcrimat pe alocuri. La final, când s-au aprins luminile și ceilalți spectatori au început să iasă, iar copiii mai mici continuau să își întrebe părinții una, alta, Mark s-a ridicat de pe scaunul lui și a venit, s-a așezat la mine în brațe și m-a îmbrățișat. Și am stat acolo, în public, în acea îmbrățișare, câteva zeci de secunde bune, un tată și băiatul său deja nu foarte mic, la 7 ani și 9 luni. Am stat așa fix cât a avut el nevoie, fără să încerc să întrerup momentul cu tot felul de comentarii, glume proaste sau mai știu eu ce alte tertipuri pe care le folosim de obicei când vrem să ieșim dintr-o situație emoționantă. Am stat acolo, bucuros că băiatul meu mai are nevoie de mine și de îmbrățișarea mea, căci dacă i-am făcut o promisiune lui Mark ( și maică-sa, și eu), aceea a fost că vom fi acolo, lângă și pentru el, ori de câte ori va avea nevoie și indiferent pentru ce ar avea nevoie.

Dar am mai stat acolo și pentru un motiv cât se poate de egoist: am stat sperând că poate, cine știe, între amintirile care-l vor însoți toată viața lui de adult și despre care poate va povesti va fi și aceasta: când tac-su l-a ținut în brațe la finalul unui film pentru că el era atât de emoționat și știa că acolo este locul în care se poate liniști.

Vi se întâmplă vreodată să faceți o tâmpenie față de copiii voștri, cum ar fi să țipați la ei fără motiv, să spuneți o chestie pe care s-o regretați în secunda doi, realizând cât de tare i-a rănit? Să nu aveți chef să faceți ceva cu ei și atunci să inventați o scuză pe care ei nu o “cumpără” și să realizați asta? Să îi etichetați, să îi umiliți din greșeală etc? Să faceți oricare dintre aceste lucruri sau altele și să vă gândiți în acel moment: Băi, și dacă asta își va aminti el/ea despre mine? Dacă tot ceea ce voi fi făcut sau voi face în continuare va cântări mai puțin decât acest moment în care am eșuat lamentabil ca părinte?
Mie mi se întâmplă des. Mi se întâmplă des să greșesc și tot des mi se întâmplă, de ceva vreme, să mă gândesc că poate asta își va aminti despre mine. Nu cât ne-am jucat, nu că i-am spus cât îl iubesc și ce minunat e, nu că l-am ținut în brațe când a avut nevoie. Nimic din toate acestea, ci vreun moment în care am fost un mare bou și l-am rănit cum nu aș fi putut să-mi închipui la acel moment că o voi face.

Cu toții am fost copii, așa că ceea ce spun eu acum s-a verificat pe pielea noastră. Cu certitudine că părinții noștri au făcut multe lucruri grozave. Și uite că unora dintre noi ne vin mai degrabă în minte momentele în care nu i-am simțit alături de noi. Ne-am simțit nedreptățiți, trădați, pedepsiți pe nedrept etc. Și când le povestim părinților despre acele momente, ei chiar nu înțeleg unde au greșit, căci lor li se pare că au făcut multe (suficiente, poate) lucruri bune.

Cine deține adevărul? Paradoxal, probabil că ambele părți. Doar că rănile provocate probabil că le-am resimțit mult mai acut. Așa cum probabil nu au fost, cel puțin din punctul nostru de vedere, suficiente momente bune, astfel încât ele să fie regula, și nu excepțiile.
Până la urmă, e un simplu calcul matematic, nu credeți? Cu cât vom crea mai multe momente magice cu și pentru copiii noștri, cu atât cresc șansele ca ei să și le amintească. Și, cred eu, cu cât vom fi mai conștienți de momentele câd o vom da în bară (căci de dat în bară, o dăm cu toții, aici nu cred să avem vreo dezbatere), cu atât ne vom strădui mai tare să le reparăm. Și asta nu are cum să fie decât benefic: atât pentru copii, cât și pentru noi.

Zlele trecute stâteam de vorbă cu un prieten care-mi povestea că citise la Dwayne “The Rock” Johnson faptul că deși fusese într-o perioadă foarte ocupată și nu dormise de vreo 45 de ore, își făcuse timp să-și țină fetița în brațe, pentru că ea era foarte speriată de un uragan, parcă. Ascultându-l pe Cezar, mi-a venit în cap ideea asta pe care i-am și spus-o:
– Auzi, cu siguranță că The Rock a făcut și va mai face multe tâmpenii ca părinte. Dar nu ar fi frumos ca atunci când fetița lui va fi mare și va povesti despre el, să zică exact asta: Știți cum a fost tata?…Tata a fost omul care m-a ținut în brațe atunci când mi-era frică de uragan…

Nu ar fi frumos să ne ținem cu toții copiii în brațe mai mult, chiar dacă, uneori, uraganul este doar un film despre un câine care te-a emoționat foarte tare?

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*