În primul rând și fără niciun dubiu, îi spun adevărul. Mereu am mers pe premisa că prefer un adevăr crunt în pofida unei minciuni frumoase. Și oricât de tare m-ar durea cuvintele copilului meu, dar și cuvintele pe care le rostesc atunci când îi spun adevărul, mereu voi prefera asta, în locul oricărei alte fantezii create în mintea lui. Copilul meu știe că tatăl lui a murit, că uneori oamenii fie sunt foarte bolnavi, fie sunt foarte bătrâni și mor. Acesta este cursul vieții și toți vom ajunge acolo la un moment dat. Copilul știe că el nu este vinovat cu nimic pentru că tatăl lui nu mai este. Chiar și în cazul unui divorț, el simte vinovăție, iar în cazul unei morți cu atât mai mult. Mai ales când devine conștient că, în încercarea de a fi acolo pentru amândoi, au fost momente în care am renunțat la unul pentru celălalt și niciodată nu am putut da 100% unuia, amândoi fiind într-o oarecare măsură dependenți de mine.
Mă întreb ce simt celelalte mămici când sunt întrebate de copii unde sunt tăticii lor, iar ele trebuie să răspundă cu: e plecat la muncă, în altă țară, cu mașina la spălătorie, iar eu trebuie să îi reamintesc copilului de fiecare dată că tatăl lui a murit. Da, folosesc aceste cuvinte, deși ele taie în carne vie mai ceva ca un cuțit proaspăt ascuțit. Taie în carne și în suflet și de fiecare dată când le rostesc îmi readuc aminte că el nu mai este, că noțiunea de tată nu este cu adevărat cunoscută de copilul meu și probabil nu va fi vreodată. Și oricât de tare ar durea, tai în carnea mea, în carnea lui, sperând ca pe viitor să nu ne mai doară atât de tare, să fie ceva cu care ne vom obișnui să trăim, ca mulți alții pe lumea asta.
Mi s-a spus că sunt dură, că expun copilul la un adevăr prea dureros pentru el. Dar cum să îi dau speranțe, iar el să fie într-o continuă așteptare, așa cum era când tatăl lui zăcea pe un pat de spital, știind că acum sigur nu se va mai întoarce vreodată? Cum aș putea să mă uit în ochii lui și să îl mint cu bună știință, fiind convinsă că eu pentru el reprezint totul, iar el are încredere deplină în mine? Oare nu sunt datoare, mai ales că sunt singurul părinte alături de el, să fiu sinceră până la capăt? Să știe chiar de pe acum, că oricât de grea, de urâtă va fi viața în viitor, eu voi fi mereu acolo să îl ajut, dar mereu plecând de la sinceritatea absolută?
Aș vrea să pot să îi povestesc despre îngeri, Dumnezeu, privit din cer și alte cele, dar nu pot… Ce credință i-aș mai sădi în suflet, dacă i-aș spune că același Dumnezeu care mi l-a dat pe el, mi l-a luat pe tatăl lui? Că același Dumnezeu care pe el îl făcea mare, pe tatăl lui îl făcea slab și neputincios? Același Dumnezeu care îl învăța pe el să meargă, îl așeza pe tatăl lui într-un scaun cu rotile. În același timp, într-o antiteză care îți scutură toată credința avută în viața asta. Și ce ne demonstrează că totuși există Dumnezeu? Când tot ceea ce amândoi am văzut în jurul nostru, în ultimii ani, a fost chin, durere, neputință și furie.
Cred că marile probleme legate de moarte provin din copilăria noastră. Că nu am fost expuși cu adevărat la ea. Că ni s-au prezentat povești frumoase cu îngeri și sfinți și Raiul plin de tot și toate. Apoi am crescut, ne-am dat seama că nu este tocmai așa, că nu avem dovezi care să ne arate existența celor de mai sus. Și ne-am speriat! În mintea noastră de copii maturizați s-a produs o ruptură: dar ce se întâmplă dacă nu există toate acestea? Ce se întâmplă cu noi? Și ne este greu să acceptăm că e posibil să nu se întâmple nimic, că e posibil ca viața asta să fie singura pe care o avem și atât. De asta ne este greu chiar și nouă să le spunem copiilor că da, e posibil ca cei 30,40,50 de ani de viață să fi fost tot ceea ce am avut și tot ceea ce vom avea vreodată. Și e dur, incredibil de dur să fii nevoit să îi explici propriului copil că l-ai adus pe lumea asta pentru o anumită perioadă de timp. Că tatăl lui a avut o anumită perioadă de timp… Dar nu imposibil! Îmi doresc să cunoască toate aceste aspecte, să știe că nu a greșit cu nimic. Să știe că unii copii rămân fără tati(sau mami), dar că eu voi fi mereu lângă el să îl susțin indiferent de situație și indiferent de cât de mult voi tăia în propria-mi carne, să nu aibă vreun dubiu în privința sincerității mele. Pentru că asta înseamnă o relație bazată pe respect și iubire, sinceritate dusă până în pânzele albe.
Puteți descoperi și alte scrieri de-ale Ralucăi chiar pe blogul ei.
sursa foto: http://penfieldbuildingblocks.org/
Follow
Send
Daca-l bagi pe Dumnezeu. Inseamna ca poate Satana l-a luat. Nu neaparat Dumnezeu.