Moartea n-ar trebui să vină neanunțată

Brandon Stanton este cel care a lansat proiectul Humans of New York. Și îmi place mult de el pentru că știe să aducă mereu ceva nou acestui brand al său. Cea mai nouă serie se numește Pediactric Cancer și redă, prin imagini și text poveștile celor care se luptă zilnic cu cancerul la copii: doctori, asistente, psihologi, părinți și adevărații eroi, copiii bolnavi.
Este o serie pe cât de dureroasă pe atât de necesară, din punctul meu de vedere, pentru că, deși nimeni nu vrea să vorbească despre asta, multă lume este avidă de informații pe subiect. Și nu mă refer la informații medicale, ci la felul în care diferiți oameni răspund, fiecare în felul său, în fața unei asemenea tragedii. Pentru că indiferent de rezultatul final, cancerul la copii este o tragedie.

Iulia mi-a povestit de această serie și de povestea unei mame care și-a pierdut copilul din cauza unei tumori cerebrale. Pe băiețel îl chema Max și ce a impresinat-o pe Iulia cel mai tare (și apoi și pe mine) a fost regretul mamei lui Max că nu i-a spus niciodată că va muri.

I think I have post traumatic stress. I have so many horrible flashbacks. Two weeks after Max was diagnosed, he asked me if I’d be his Mommy forever. I said, ‘Of course I will.’ And he asked: ‘Even when I’m ninety?’ And I told him ‘yes.’ What was I supposed to say? And there were all the times he talked to me about the future. We’d talk about college. I just couldn’t tell him. God I was such a coward. I should have told him. I just couldn’t do it. Even toward the end. The day before he lost consciousness, I read his favorite book to him. It’s called Runaway Bunny. And the little bunny keeps threatening to run away. And the Mama bunny keeps saying: ‘Wherever you go, I will find you.’ Oh God, it was such a horrible way to die. He couldn’t speak or move or swallow or see. He basically starved to death. And the whole last week I’m whispering in his ear: ‘Let go, let go. Please Max, let go.’ My seven-year-old son. I’m telling him to let go. I mean, fuck. That’s not supposed to happen! And the whole time I never told him he was dying. I was such a coward. But he knew. He knew without me telling him. Because a couple weeks before he lost his speech, he asked me: ‘Mommy, do they speak English where I’m going?

Asta povestește mama lui Max. Sigur, judecând post factum și cu detașarea neimplicării, e ușor să spunem că femeia a greșit sau că a făcut bine. Nu avem cum să știm vreodată cum un om normal va reacționa în situații extraordinare. Și, indiferent de decizia luată de unul sau altul, cred că singurul în măsură să judece acțiunile sau inacțiunile unui om este doar acel om. Restul, putem să ne dăm deștepți, morali, onești și mai știu eu cum. Dar cel mai bine ar fi să ne rugăm să nu trebuiască vreodată să fim puși într-o astfel de situație.

Am stat și eu de vorbă cu niște oameni în ultimul timp, oameni care au suferit pierderea cuiva drag și foarte apropiat. Și în cele mai multe cazuri, oamenii aceștia au reacționat precum mama lui Max: au ales să ascundă iminența morții față de respectivul bolnav. I-am ascultat pe fiecare povestindu-și calvarul și încercând să justifice (sau mai degrabă să își justifice) decizia. Dar la absolut toți am simțit o urmă de regret că au făcut așa. Deși nu puteau explica de ce, simțeau că probabil nu făcuseră ceea ce ar fi trebuit să facă.

Eu cred că moartea nu ar trebui să vină neanunțată, indiferent de vârsta celui care urmează să moară. Cred că persoana în cauză, copil, adult sau bătrân trebuie să știe ce se va întâmpla cu el. Și cred că, ca multe alte lucruri, moartea nu ar mai fi la fel de înfricoșătoare, dacă am putea povesti mai mult și mai des despre ea.
Povestind despre ce urmează să se întâmple, le dăm șansa bolnavilor să-și pună ordine în viață, orice ar însemna asta. Le dăm șansa să-și ia un “la revedere” cum se cuvine de la toți cei importanți pentru ei. Le dăm șansa, poate, să se împace cu niște oameni care au însemnat mult la un moment dat și cu care s-au certat din cine știe ce prostie.
Dar, cel mai important cred, le dăm șansa să-și petreacă ultimele zile sau luni pe acest Pământ într-o atmosferă liniștitoare, alături de cei care contează cu adevărat pentru ei.
Da, trebuie să fie groaznic să afli că urmează să mori. Dar cred sincer că dragostea este cea mai puternică forță de pe acest Pământ. Și după ce trec frica, groaza, revolta, neacceptarea, rămâne ea, Dragostea. Și cred că atunci când știm să ne bucurăm cu adevărat de Ea, poate să ne ajungă pentru multă vreme. Poate și pentru o eternitate.

Moartea e o chestie nasoală. Dar, când e cazul, nu cred că ar trebui s-o lăsăm să fie și surprinzătoare. Dacă tot pierdem, fiecare dintre noi, războiul cu ea, am putea măcar să câștigăm cât mai multe bătălii până atunci.

Puteți citi aici întreaga poveste a lui Max  și aici întreaga serie Pediatric Cancer.

Sursa foto: humansofnewyork.com

2 Comments

  1. Ai tu asa un talent sa ma faci sa dau cu pumnii in chestii de nervi cand citesc cum sufera copii…

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*