Despre mitingul de sâmbătă seara, dar mai ales despre noi

Sâmbătă seara am ales să urmăresc mitingul organizat de PSD prin intermediul postărilor voastre, prietenii mei reali sau virtuali. Am râs de foarte multe ori (spunea cineva că ar trebui să ne construim brandul de țară în jurul capacității noastre de a face mișto în orice situație), am fost de acord cu multe lucruri scrise de voi și cred că m-au și enervat câteva.
Ce am văzut în realitate arată cam așa: locuind relativ aproape de Piața Victoriei și mergând spre seară, cum altfel?, până la Mega, am văzut pe drum destul de mulți participanți la miting (i-am considerat participanți, fiind îmbrăcați preponderant în alb). Da, unii erau precum “specimenele” pe care le-am tot văzut prin diferite filmulețe, dar nu mi s-au părut reprezentativi, ca număr sau ca vârstă. Căci eu am văzut mulți tineri, mulți oameni de vârsta mea (40 – 50 de ani), suficienți dintre ei părând să facă parte din clasa de mijloc, oricare ar fi aceasta în România. Oameni care nu păreau aduși cu japca. Ok, poate or fi fost plătiți, dar bănuiesc că știți că atunci când vine vorba de valori personale în care credem foarte puternic, banii vin pe locul doi sau ok, contează, dacă sunt foarte mulți, ceea ce înțeleg că nu a fost cazul sâmbătă, la nivel individual.
Deci ceea ce am văzut eu au fost destui oameni ce păreau să nu fi avut vreo problemă reală să fie asociați cu acel miting sau, cine știe, oameni care au venit acolo pentru că și-au dorit. De ce? E, uite asta este o întrebare pe care politicienii din opoziție ar fi trebuit s-o pună participanților la mitingul de sâmbătă. Nu sunt vreun expert politic, dar cred că orice om care aspiră la vreo funcție politică ar fi trebuit sâmbătă să treacă prin Piața Victoriei pentru a sta de vorbă, măcar 5 minute, cu unul – doi dintre cei prezenți acolo. Cred că ar fi avut atâtea de învățat.

Bun, asta a fost despre mitingul de sâmbătă, pe scurt. Acum despre noi, mai pe larg. Indiferent cum am ajuns aici, trăim o realitate care pare să nu convină majorității românilor, și anume faptul că suntem conduși, într-o formă sau alta, cam de aceeași clasă politică de aproape 30 de ani. Și sigur, putem căuta vinovați peste tot și multe dintre vinovății sunt reale. Dar până nu vom accepta că noi suntem principalii vinovați, ne va fi greu să ieșim din acest cerc vicios. Ca în orice proces de recuperare, primul pas, întodeauna, este să accepți că ai greșit, că ești ceea ce ești și că vrei să te schimbi.
Ce suntem noi? (și mă refer aici în special la generația 35 – 60 de ani) Suntem o generație de oameni care a crescut în ideea că “merge și așa”, atâta timp cât nouă, individual, ne e bine. Suntem generația care și-a văzut părinții venind acasă și bucurându-se că au făcut o “ciungăreală”, fie că asta a însemnat un ciubuc, făcut sau oferit, o șpăguță oferită controlorului RATB sau polițistului care voia să-i dea o amendă, sau chiar că a furat ceva de la muncă și nu a fost prins de șef sau de patron. Sunten generația care a crescut cu cheia la gât, dar și cu nuiaua la fund. Și când spun nuiaua la fund, folosesc un eufemism pentru toate bătăile pe care le-am primit, pentru toate abuzurile fizice și psihologice la care am fost supuși nu doar de părinți, dar și de bunici, de profesori, vecini, unchi, mătuși etc. Suntem generația care nu am avut voie să (ne) întrebăm De ce?, ci a trebuit să executăm ceea ce ne-a spus superiorul, oricine ar fi fost acesta.

Ce a rezultat? E simplu, România de azi. În primul rând, lehamitea pentru tot ceea ce înseamnă autoritate sau obligații civice. Ne-a fost atât de greu să suportăm tot ceea ce ni s-a impus, încât acum, ca semn de protest, conștient sau nu, refuzăm să ne conformăm: de la strânsul zăpezii din fața curții sau al rahatului de câine, la internalizarea dorinței de a vota, la renunțarea la micile ciubucuri, atunci când ne apare o astfel de oportunitate.

Ne place sau nu, ăștia suntem. Și greu, dacă nu imposibil, să ne mai schimbăm. Am vrea să ne schimbăm, dar mai degrabă să se schimbe alții, că e greu, tată, cu schimbarea asta. Am vrea o țară ca afară, dar ce ne mai enervează când parchează câte unii în fața porții noastre pe locurile publice pe care nu plătim niciun ban, dar pe care le considerăm proprietate privată. Am vrea să existe ordien și respect, dar de fiecare dată când mergem la ANAF sau la doctorul de familie ne grăbim din cale afară și facem tot ce putem și oferim, dacă e nevoie, tot ce e de oferit, pentru a sări rândul. Ăștia suntem, ce mai încolo și încoace.

Bun, dar asta nu înseamnă că nu mai putem face nimic. O, câte mai putem face! Și pentru noi, dar și pentru copiii noștri. De fapt, mai corect spus, pentru noi prin educația pe care le-o dăm copiilor noștri.

Oare cum ar fi dacă i-am încuraja pe ei să devină orice își doresc, și nu ceea ce ne dorim noi? Poate dacă am face asta, și-ar și ne-ar construi o țară așa cum vrem noi, nu cum o vor alții.

Oare cum ar fi să le acceptăm, dar mai ales să le respectăm “Nu”-urile și să înțelegem că de foarte multe ori nu avem dreptate. Poate dacă am face asta, atunci ei ar prinde curaj și ar putea spune “NU” și atunci când altcineva ar încerca să-i convingă să nu iasă la vot sau să vină la nu-știu-ce miting.

Oare cum ar fi să le povestim despre greșelile noastre și nu să dăm vina pe alții? Să-i învățăm că toată lumea greșește, dar că nu toată lumea este în stare să-și asume acest lucru și asta este o mare problemă. Cum ar fi să ne vadă asumându-ne greșelile, când ne oprește polițistul sau ne ceartă cineva că am aruncat o hârtie pe jos?

Oare cum ar fi să-i creștem altfel decât am fost crescuți noi? Cu ideea că lucrurile trebuiesc făcute dacă ți le dorești și nu de frică. Cu ideea că suntem diferiți și că fiecare avem un rol pe lumea asta și e important să ni-l căutăm. Cu ideea că mami și tati sunt aliații lor, indiferent de situație, nu încă niște dușmani de care trebuie să se ferească.

Cum ar fi să creștem o generație de copii încrezători în ei și în capacitățile lor de a schimb lumea? Căci atunci când știi că poți schimba lumea, să schimbi o țară devine o chestie simplă și ușor de făcut.

Cum ar fi să creștem o generație de copii ai secolului și al vremurilor în care trăim, în care totul este pus la îndoială și pare că devin tot mai importante capacitățile fiecăruia dintre noi de a discerne dintre rău și bun, de a empatiza cu altul și de a dori să facem bine altora?

Cum ar fi? Cu siguranță ar fi altfel decât este acum. Iar acum nu ne place cum este, nu? Deci mi se pare opțiunea firească și necesară.
Cum ar fi să devenim altfel de părinți și, făcând asta, să devenim și altfel de cetățeni? Mi se pare o schimbare la îndemăna fiecăruia dintre noi.

sursa foto: agerpres.ro

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*