Cuvinte ce se tatuează în creierul copiilor

În timp ce traversam o stradă ieri am văzut, pe partea pe care urma să ajung, o mamă care împletea părul fiicei sale. Când am ajuns în dreptul lor, am auzit-o pe mamă spunând cu o voce extrem de iritată:
– Dar hotărăște-te o dată cum vrei și spune cu voce tare!
– …….
– Nu ești în stare de nimic!…
– …știu…

Acel știu al fetiței, rostit cu un glas stins și resemnat, în timp ce capul îi stătea plecat, l-am simțit ca un cuțit înfipt încet, dar constant, prin tot pieptul meu. Am auzit în el toată durerea acelui copil care auzise de prea multe ori acest Nu ești în stare de nimic pe care și-l însușise și pe care îl credea, deși tare și-ar mai fi dorit ca lucrurile să nu stea chiar așa, să fie și ea, ca majoritatea celorlalți copii, capabilă să facă lucruri.

Hai, mă, că exagerezi! ar putea spune unii dintre voi. Da’ ce i-a zis??? Nimic grav. Și fetița știe că mama ei o iubește, nu o să țină minte aceste lucruri… Poate la nivel conștient, nu, dar cu siguranță inconștientul ei le-a înmagazinat deja și, mai mult, le crede și e convins că nu e în stare să facă lucruri, căci atunci când auzi același lucru despre tine de prea multe ori atunci când ești copil, inevitabil ajungi să crezi acel lucru.

Când eram mic, una dintre glumele preferate ale tatălui meu era următoarea:
– Măi, Alexel tare urâțel mai ești…
– Nu mă pasă!
– Bine, bine, mă, nu te pasă, nu te pasă, dar ești urâțel!
– Nu mă pasă!
El se distra teribil și le povestea prietenilor despre răspunsul meu cu Nu mă pasă! Eu, fără să realizez acest lucru, am crescut fiind convins că sunt urât. Ok, poate nu urât, dar cu siguranță nedemn de atenția vreunei colege drăguțe care îmi plăcea. Deși îmi plăceau și mie, ca și celorlalți băieți de vârsta mea, fetele cele mai frumoase, mai cool din clasă, niciodată nu am avut curajul să mă duc să le abordez. Și dacă mă gândesc bine, multe dintre fetele cu care am ieșit nu pot fi catalogate că erau frumoase la vremea respectivă, ci, mai degrabă, excentrice, ciudate. Căci frumusețea îmi părea inaccesibilă. Nu vreau să se înțeleagă cum că fetele frumoase erau topite după mine iar eu, ca boul, le ignoram. Habar n-am dacă aș fi avut vreo șansă, dar nici măcar nu am încercat.
Iar cu fetele “normale” cu care am ieșit, ei bine, m-am simțit mai întotdeauna stingher și aș avea niște povești de mă ia cu furnicături numai când îmi aduc aminte despre ele, deci n-aveți vreo șansă să vi le povestesc. ☺

Ok, cu siguranță nu tot ceea ce mi s-a întâmplat în acei ani pleacă de la gluma tatălui meu. Dar cu aceeași siguranță, gluma a contribuit mult la senzația mea de inadecvare. Și dacă astăzi pot povesti aceste lucruri și mă pot vedea ca un tip ok și pot percepe uneori că diferite doamne se uită la mine și nu le pufnește râsul sau nu-l văd pe Quasimodo, e în totalitate meritul Iuliei.

Cuvintele pe care le folosim atunci când vorbim cu copiii noștri, gesturile pe care le facem, felul în care îi facem să se simtă vor defini, vrem, nu vrem, felul în care ei se vor vedea pe ei înșiși și felul în care vor vedea lumea. Și așa cum încurajările constante, complimentele dese sau extazierile în fața micilor lor cuceriri îi vor face să creadă despre ei că pot face orice își propun, că sunt capabili, deștepți, frumoși, interesanți etc, fix în același fel, ocările, insultele, glumele proaste se vor impregna în creierul lor ca niște tauaje permanente. Și, poate știți, poate nu, dar e mult mai ușor să îți faci un tatuaj decât să ți-l scoți sau să îl înlocuiești cu altceva.

Tot mai des în ultima vreme, când stau de vorbă cu Mark, îmi trece prin minte acest gând: Și dacă această discuție, aparent banală și fără vreun subiect important, va fi una dintre discuțiile pe care el și le va aminti ca fiind una importantă cu tac-su. Dacă ar fi așa, ce mi-ar plăcea să rețină? Și brusc devin mult mai prezent în discuție și încerc să îi povestesc despre valorile în care cred eu, despre lucrurile importante care ar trebui să-l ghideze în viață și, aproape întotdeauna, despre cât de minunat și de frumos și de deștept îl vedem maică-sa și cu mine. Căci pentru noi, ca și pentru fiecare dintre voi, copilul nostru ni se pare spectaculos, ca și vouă, ai voștri. Noi avem grijă să îi spunem asta des. Sper ca la fel să faceți și voi.

De ce? Păi dacă tot am început cu o poveste, să închei cu alta, pe care poate ați mai auzit-o de la mine, dar care este una dintre poveștile mele de parenting preferate: undeva prin America de Nord, doi copii se jucau pe un lac înghețat. La un moment dat unul dintre ei a căzut în apă și abia mai reușea să se țină la suprafață. Celălalt copil, în timp ce aștepta ajutoare, și-a scos bocancul din picior și a început să spargă gheața din jurul prietenului său pentru ca acesta să poată respira și să reziste încă puțin și încă puțin. Au venit ajutoarele, l-au salvat pe copil și când au văzut, de fapt, cât era gheața de groasă pe acolo, au început să se întrebe cum dracului reușise acel copil să o spargă cu ghetuța sa. Au studiat bocancul, au studiat lovitura, au studiat unghiurile etc. Toți specialiștii aduși s-au declarat neputincioși. Până când a venit un psiholog care a stat de vorbă cu băiatul și la sfârșit le-a oferit tuturor soluția:
– Copilul a reușit să spargă gheața cu bocancul său pentru că nimeni, niciodată, nu i-a spus că nu ar putea s-o facă.

Cam așa ar trebui să ne creștem copiii. Părerea mea.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*