Aseară pe la 8, eram cu Iulia și Mark și niște prieteni cu copii și ei la unul dintre locurile de joacă din Herăstrău. Un loc mai retras și foarte prost luminat. Mai eram doar noi la ora aceea destul de târzie, adulții stând de vorbă cu adulții și copiii jucându-se între ei. La un moment dat vine la noi unul dintre copii și ne spune că Mark a căzut și s-a lovit. L-am văzut cât de tare plângea venind spre noi și, fiind mai aproape, am ajuns primul la el. L-am întrebat ce s-a întâmplat și mi-a spus că a căzut pe spate. L-am văzut că poate merge, că stă drept, că e conștient, așa că mi-am închipuit că mai degrabă s-a speriat și că nu a fost o căzătură foarte nasoală.
În vreo două secunde (poate mai puțin) a ajuns și Iulia lângă noi care atunci când a auzit că e vorba de spate, s-a speriat rău, l-a pus să îi explice cu amănuntul ce s-a întâmplat, ba chiar l-a luat și cu clasicul:
– Măi, mamă, măi, dar ce naiba căutai acolo….
Problema era că deși copilul părea ok, ceea ce povesteau ceilalți copii, despre cum și de unde căzuse, nu era deloc liniștitor, adică se prea poate să fi fost foarte, dar foarte aproape de o chestie nasoală rău.
Pe scurt, copilul e bine, dar am tras cu toții o sperietură zdravănă.
Gândindu-mă aseară la reacțiile mele și ale Iuliei, am realizat că mai mereu reacționăm amândoi atât de diferit: eu cumva reușesc să fiu mai calm, mai detașat, ba aș spune chiar mai superficial, făcându-mi o părere din ochi despre gravitatea situației și, dacă nu mi se pare mie foarte grav, relaxându-mă. Sunt pe genul:
– Ok, ți-ai rupt ceva? Ți-ai spart capul? Nu. Ești conștient? Da. Ok, atunci “man up” că o să treacă.
Plus că mi se pare că toții copiii, dar în special băieții, trebuie să aibă parte de astfel de mici (sper) accidente, că altfel ar însemna că nu se joacă decât la un ecran, ceea ce mi se pare o problemă mult mai mare.
Iulia, în schimb, se panichează mult mai tare. Pe ea o sperie loviturile la cap și la coloană, precum și momentele în care Mark zace prin casă, bolnav și cu febră mare. Nu știe ce să facă (nu că aș ști eu, dar eu mă gândesc că poate e cel mai bine să nu facem nimic ☺ ), pe cine să sune, cum să rezolve ATUNCI acea problemă. Și, da, deși am trecut prin suficiente momente speriecioase, încă nu reușesc să înțeleg de ce reacționează așa, în același timp în care sunt conștient că și “durerea mea în cur” o lasă pe ea fără cuvinte, neînțelegând cum pot să nu înțeleg gravitatea situației.
Ce am remarcat, în schimb, este că cel mai câștigat din asta este Mark. Sunt convins că dacă ar fi avut doi părinți panicoși în caz de evenimente nedorite, i-ar fi fost greu și ar fi fost mult mai cocoloșit. La fel de greu, însă, i-ar fi fost și cu doi părinți care ar fi considerat că dacă nu curge sânge…mult, dacă nu se vede osul ieșit prin piele sau dacă nu se aude copilul delirând de la febră, totul este ok. Căci de multe ori nu este ok sau, dacă nu ar fi făcut Iulia lucruri, ar fi putut deveni foarte nasol. Mă refer aici, de exemplu, la momentele în care zicea Mark că se simte nasol și eu ziceam că o să-i treacă, dar Iulia mă ignora și suna doctorul care, după e îl consulta, ne spunea că șansele să fi făcut convulsii în acea noapte de la febra netratată erau destul de mari. Sau când am ajuns o dată la spital pentru că se deshidratase foarte nasol copilul, doar că eu ziceam că e ok, își revine el.
Ca în toate lucrurile, echilibrul este de dorit și în cazul lovirii sau îmbolnăvirii copilului. Din păcate, copilul nostru nu are, din acest punct de vedere, doi părinți foarte echilibrați, fiecare dintre noi fiind, pe cinstite, mai mult extremiști. Dar fiind la extreme diferite, reușim cumva, precum pozivitul cu negativul, să ne (dez)activăm unul pe ceălalt, în funcție de situație. Da, în situațiile în care sperietura pare să fie mult mai mare ca lovitura sau boala în sine, am încredere în reacțiile mele moderate. Dar mă bucur că o am pe Iulia alături care să înțeleagă că uneori un părinte pur și simplu trebuie să se panicheze și să facă ceva în acel moment, pentru a-i fi copilului său mai bine.
PS ca o curiozitate, recunosc că din acest punct de vedere, abia aștept să crească Mark și să ne spună cum își va aminti el lucrurile: a avut un tată pe care l-a durut în cur sau o mamă care se panica mai mult decât era cazul? Dacă mai sunteți pe aici și eu nu mă ramolesc cât să uit, promit să vă povetesc peste vreo 15 ani. ☺ Sănătoși să fim!
Sursa foto: https://www.shutterstock.com/
Follow
Send
Leave a Reply