Cum a devenit copilul nostru independent

I-am vorbit din prima zi și i-am spus că vom fi acolo oricât de mult va avea nevoie de noi și ori de câte ori va avea nevoie de noi.

L-am ținut în brațe mult. L-am ținut în brațe când era o găgălice și l-am ținut în brațe când nu mai putea fi ținut în brațe, de credeam că n-o să se mai dea jos de acolo și mă și vedeam un moș cărând un adolescent în brațe. Si astăzi, când ne mai cere, îl luăm în brațe și îi spunem să nu uite că acolo este locul în care se poate simți oricând în siguranță.

L-am ascultat. L-am ascultat când a avut o supărare, chiar dacă supărarea era pe noi. L-am ascultat când avea nevoie să plângă. L-am ascultat când s-a certat cu prietenii lui, indiferent dacă avea sau nu dreptate. Nu i-am ținut predici atunci, nu ar fi folosit la nimic. Dacă i-am povestit lucruri, am făcut-o după ce s-a calmat.

Nu l-am forțat să facă lucruri dacă nu și le-a dorit: nu i-am impus să meargă în tabere, în excursii, să meargă să doarmă la prieteni sau la bunici. Am avut prieteni de-ai lui care au venit să doarmă la noi, chiar dacă el ne spunea de la început că nu vrea să meargă la ei.

Nu l-am dus cu forța la nicio activitate extrașcolară. Am fost câteva luni la cățărat și din ziua în care a zis că nu mai vrea, n-am mai fost. Nu i-am zis că trebuie să facă lucruri, l-am întrebat dacă ar vrea și când a zis Nu, i-am respectat dorința.

Nu i-am zis niciodată că trebuie să facă lucruri doar pentru că a ajuns la o anumită vârstă. A avut suzetă multă vreme, a înotat cu aripioare până după 6 ani, n-a mers pe bicicletă până la 7, și nici acum nu știe o boabă de engleză.

Ne-am jucat cu el cât am putut de mult amândoi. Ne-am jucat cu el și uneori când am fi vrut să facem altceva. I-am citit mult și am povestit cu el și mai mult. I-am spus mereu că iubirea noastră pentru el este pentru totdeauna și că și atunci când ne enervează, nu înseamnă că-l iubim mai puțin.

Nu cred că l-am comparat niciodată cu alt copil. I-am spus că fiecare este unic, că unii pot anumite lucruri și că alții pot altele. Că unii anu anumite calități și că alții au altele. Că și atunci când admirăm alți copii, tot pe el îl iubim cel mai mult și că este absolut normal să simtă gelozie.

Nu am râs de el, nu am făcut mișto de el, nu l-am jignit. I-am spus mereu că pentru noi, mereu, el va fi minunat, indiferent ce va fi, cum va fi, ce va alege să facă.

 

Tocmai ne-am întors dintr-o vacanță în care, pentru prima oară, copilul nostru și-a petrecut foarte mult timp de unul singur, jucându-se cu pisicile și câinii care erau la pensiunea la care stăteam în Grecia. Asta după ce am fost trei zile în România, la munte, unde nu am simțit că avem copil, căci el ieșea dimineața din cameră pe la 8:30 să se joace cu prietenii pe care și-i făcuse acolo, îl mai vedeam la mese și apoi seara, pe la 10, când venea în cameră spunând că îi este somn și adormind în 3 minute, la propriu. S-a dus singur, cu prietenii lui, inclusiv în pădure.

Și-a descoperit de vreun an pasiunea pentru baschet și în iunie a fost în prima tabără fără noi. Și deja ne-a anunțat că din iarnă va merge în foarte multe cantonamente, căci el vrea să facă performanță.

A înotat cu aripioarele până într-o zi în care a zis că nu le mai vrea, s-a aruncat în piscină și a înotat, pur și simplu. Acum, în Grecia, intra singur în mare, până la o distanță care îi era lui confortabilă și își găsea singur chestii de făcut acolo. Am încercat ă-l învăț să meargă pe bicicletă, după o metodă care mi se părea mie ok. Abia atunci când l-am ascultat, a învățat în vreo oră adunată pe parcursul mai multor zile, iar acum mă sperii uneori de viteza cu care merge.

A început să meargă să doarmă la prieteni și deja își face planuri cu ei cine, unde doarme și când. I se pare la fel de distractiv în ambele variante.

Acum, în ultima seară din Grecia, gazda noastră a organizat o petrecere în curte pentru familia ei. Mulți copii și câțiva adulți, toți greci, vorbind doar engleza. Printre ei, Mark al nostru care s-a distrat acolo vreo 2 ore, a mâncat chestii și a vorbit cu oamenii ăia cine știe ce. A venit la sfârșit extrem de încântat, povestindu-ne câte în lună și-n stele.

Ne-a anunțat că acum încă îl mai putem pupa cât vrem noi. De la 10 ani, o să mai avem voie 2 ore pe zi, iar de la 16 ani, daor jumătate de oră și sigur nu în public.

 

Ușor, ușor, în ultimul an, fără să ne propunem acest lucru și fără să facem nimic în mod special pentru asta, băiatul nostru a devenit din ce în ce mai independent. Deși poate, pentru unii, toate lucrurile pe care le-am făcut noi și pe care le-am povestit în prima parte, sunt contra intuitive pentru încurajarea independenței unui copil. Noi ne-am propus doar să ne ascultăm copilul și să încercăm să-i oferim ce are nevoie: când a avut nevoie de noi, am fost acolo, susținându-l chiar când pentru unii prieteni părea că exagerăm (poate că o făceam) cu grija și iubirea pentru el. Acum, când ne spune sau ne arată că vrea să stăm mai departe, exact asta facem. Reamintindu-i că oricând va avea nevoie de noi, trebuie doar să spună și vom fi acolo.

Acest post nu se dorește a fi o rețetă, pentru că nu cred că există așa ceva în creșterea unui copil. Dar se vrea o pledoarie pentru ascultarea mai atentă a copilului și a înțelegerii nevoilor sale. Și o pledoarie pentru a face ce simți, ca părinte, nu ce zic ceilalți că ar trebui să faci sau ce crezi că e corect să faci. Fiecare părinte trebuie să fie în primul rând părintele copilului său și abia apoi să facă ce e corect sau civilizat sau cum vreți voi.

Haideți să le arătăm mai des copiilor noștri cât de minunați sunt pentru noi, cât îi iubim, cât îi apreciem și cum e important pentru noi să știe că vom fi acolo pentru ei, orice s-ar întâmpla. Cred și văd că atunci când facem asta, creștem niște copii încrezători, atenți, empatici, independenți. Niște copii care au șansa să facă lumea asta mai bună pentru noi toți.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*