Acum vreo 6 – 7 ani mă aflam cu Iulia într-un avion de la Paris spre București. Stăteam în zona din față și la un moment dat în timpul zborului am auzit în spatele nostru pe cineva țipând ceea ce mie mi-a sunat cam așa:
– ALA MAHBELA BAHBELA BUDUM! (sau ceva de genul)
Am înghețat. La propriu. Eu, Iulia și toată lumea în jurul nostru. Au fost câteva secunde, nu multe, dar mie mi s-au părut interminabile, în care ne-am uitat unii la alții cu coada ochiului. După acele momente tensionate, și pentru că acele cuvinte țipate într-o limbă arabă continuau să se audă, am început rând pe rând să ne întoarcem, ca să vedem despre ce e vorba. Doi tineri de origine arabă, aflați pe rânduri diferite, vorbeau unul cu altul, răzând și distrându-se de minune. Ceea ce probabil vorbeaau era mai degrabă asta:
– Băi, mai știi când am fost în seara aia la petrecere?
– Care, mă?
– Aia, cu gagicile alea….
– A, da..ahahahahaha, ce ne-am mai distrat.
Pentru noi, ceilalți, europeni de multe generații și nevorbitori de arabă, ni s-au părut zbieretele unor teroriști care capturaseră avionul.
Nu știu cum sunteți voi, dar eu, unul, recunosc că atunci când mă aflu într-un aeroport, în zona de îmbarcare, îi scrutez cu privirea pe toții viitori călători. Și, bineînțeles, în special, pe arabii care mai sunt și îmbrăcați, săraci, tradițional, îi măsor din cap până-n picioare. Sigur, mă încurajez singur că oamenii legii din acel aeroport și-au făcut foarte bine treaba. Dar adevărul este că mi-e frică. Și nu doar eu îi cercetez, ci o mare parte dintre viitori pasageri, Aș îndrăzni să spun că probabil peste jumătate din ei.
Din păcate, sunt convins că și ei știu că sunt “percheziționați” din priviri. Mulți probabil că s-au obișnuit, dar nu cred că are cum să-ți devină vreodată indiferentă treaba asta. Și trebuie că te simți groaznic să fii judecat doar pentru că alții ca tine, cu care tu n-ai nicio treabă, au făcut niște chestii oribile.
De fapt, într-o mică măsură, aș putea spune că știu cum se simt oamenii aceia nevinovați, dar “condamnați” de noi, restul. Prin 2005, când UE era încă un vis, am fost într-o iarnă cu avionul până la Praga. Pe aeroport, o vameșă cehoaică ne-a verificat pașapoartele de ziceai că Iulia și cu mine suntem cei mai mari infractori. Nu mi-a plăcut acest lucru, dar nici nu i-am dat o mare atenție. Iulia, în schimb, s-a revoltat foarte tare, și după ce am trecut, m-a întrebat extrem de indginată:
– De ce s-a comportat așa de urât cu noi?
Răspunsul meu, cu care sunt de acord și azi, a rămas o mică legendă în familia noastră:
– Dacă ne-a plăcut să mâncăm lebedele de la oamenii ăia!
Sigur, nici Iulia și nici eu nu am fost în grupul de români care a mâncat lebedele la Viena în anii ’90. Dar pentru vameșa cehoaică eram și noi, ca și ăia, niște români. Și oricât nu ne-ar plăcea acest lucru, ar trebui ca până acum să ne fi obișnuit că peste tot în lumea asta, oameni gândesc mai degrabă în termeni generali, decât particulari. E mai simplu așa.
La fel cum și noi, ăștia civilizații (ok, sau prea mulți dintre noi) văd în fiecare musulman, mai ales dacă este îmbrăcat tradițional, un terorist.
Am citit ieri în presă cum 2 tinere musulmane de doar 18 ani au fost agresate de 5 români în mijlocul Bucureștiului, ziua în amiaza mare. Cu toată sinceritatea și cu riscul de a vă supăra, vă spun că la ce popor rasist, misogin și sexist suntem noi, mă mir că ne-a luat atâta s-o facem și pe asta, ca să simțim că suntem și noi în rând cu restul Europei extremiste.
Nu voi polemiza pe tema emigranților, nu acesta este scopul meu. Scopul meu este să-mi spun părerea, conform căreia, prin acest gest, sau prin astfel de gesturi, noi le dăm oportunitatea teroriștilor să câștige. Căci ei nu vor câștiga niciodată un război, sau ca să fac până la capăt analogia cu sportul, un campionat. Dar astfel de “victorii’ în meciuri amicale, cum a fost această răbufnire tâmpită a unor tineri, le oferă “combustibil” ca să mai producă din când în când câte o “surpriză” de etapă. Adică un atentat comis de cineva de origine arabă, dar de naționalitate europeană, născut, crescut și educat într-o țară civilizată, spunem noi.
Mie logica din următorul exemplu mi se pare extrem de simplă și pertinentă: o tânără musulmană vine cu familia în România, iar familia ei îi povestește cât de mult mai bine e în România față de țara ei natală. Fata trăiește aici dar, după o vreme, începe să se simtă hărțuită de românii neaoși, care o condamnă pe ea pentru vina altora cu care ea n-are nicio treabă. Fata noastră începe să se simtă confuză, exclusă. Intră în scenă vreun radical, care începe să îi șoptească în ureche “Vezi, civilizația e o prostie, lumea te consideră inferioară. Mai mult, frații noștri sunt omorâți acasă de raidurile lor aeriene. Nu vrei tu să te detonezi pentru că Allah așa și pe dincolo?”. Fata noastră rezistă, dar, colac peste pupăză, este atacată și lovită pe stradă în țara de adopție, țara mai civilizată. Radicalistul de mai devreme iar îi șoptește: “Vezi, ce ți-am zis eu? Nu vrei tu să faci sacrificiul supreme pentru frații tăi și pentru Allah?”
Și poate că fata noastră nu face acest pas. Și nici următoarea fată. Și nici următorul băiat. Dar lor, teroriștilor, nu le trebuie decât unul singur dispus să facă acest pas. Atât.
Supărarea mea nu este pe acele euglene care le-au atacat pe cele 2 tinere musulmane. Supărarea mea este când văd ura din jurul meu, ură la care este expus, din păcate, și copilul meu. Ieri chiar m-am distrat, citind diverse postări pe Facebook ale unor oameni extrem de revoltați de ce pățiseră bietele fete, aceiași oameni care imediat după atentatele din Burxelles dădeau like-uri și share-uri cu 2 mâini la diverse postări rasiste și extremiste. A, pardon, oamenii aceia se defineau ca fiind “naționaliști”.
Sigur, când lucrurile se întâmplă în altă parte, e foarte ușor să-ți dai cu părerea, să spui că sirienii și irakienii și mai știu eu cine ar trebui să se întoarcă în țara lor, că n-au ce căuta aici, adică în Europa. Când vezi ameobele de lângă tine că încep să se manifeste și că niște fete nevinovate și-o fură pe stradă doar pentru că purtau un voal, parcă începe să ți se pară și ție cam nefiresc.
Păi la ce prăpăd am făcut noi prin buzunarele europenilor (la propriu, prin hoții de buzunare) ar trebui ca ăia când văd o ie prin Paris, Viena sau Munchen s-o smulgă cu totul de pe românca ce o poartă cu mândrie, nu? Sau, stai, când e vorba de noi, nu mai e chiar așa…
Ura va naște ură și violența va naște violență. Asta nu se va schimba niciodată, atâta timp cât cei care domnesc pe această planetă sunt oamenii. Așa e ADN-ul nostru și cu cât vom accepta și înțelege noi, ăștia care ne zicem civilizați, acest lucru, cu atât ne va fi mai bine.
Și, da, cred că orice gest rasist sau extremist aduce un punct în contul teroriștilor, fie că ne place asta sau nu. Și când spun gest, mă refer la orice gest, începând de la un comentariu, continuând cu înjuratul în barbă al tuturor celorlalți care nu ne plac și culminând cu atacarea și lovirea unor persoane.
Și nu, aceste puncte nu îi fac în niciun fel să fie mai aproape de câștigarea campionatului. Doar le dau siguranța că nu vor retrograda. Adică nu vor fi dați uitării.
Și le mai asigură 2 lucruri:
1. Finanțare. Cât timp ești în prima ligă (în atenția tuturor) mereu se vor găsi sponsori dispuși să se asocieze, direct sau mascat, cu echipa (cauza) ta.
2. Suporteri. Și ultrași. Adică oameni dispuși la gesturi extreme pentru echipa lor iubită.
Și să n-avem vreun dubiu: orice gest extremist de-al nostru ar putea fi un pixel în ceea ce sperăm să nu fie vreodată #EuSuntRomânia.
Sursa foto: news.ro
Follow
Send
Leave a Reply