Telefonul MEU

Duminica am iesit cu tatal meu la o cafea. Ne-am asezat la o masa, am comandat si am inceput sa discutam diverse lucruri. Asa cum fac deobicei, mi-am pus telefonul pe masa, sa pot vedea daca ma suna cineva. Ma simteam atat de bine, eram cu tata, doar noi doi si ne bucuram de aceasta iesire impreuna.
La un moment dat, un baiat de varsta mea (ma rog, adica un alt domn ☺), iesit si el la o cafea, dar cu mama lui, a venit la masa noastra, mi-a luat telefonul si a inceput sa se joace cu el. Dupa o clipa de confuzie, am intins mana sa mi-l iau inapoi. Dar domnul mi-a intors spatele si s-a dus la o alta masa, continuand sa se joace. M-am dus dupa el si am incercat sa ii smulg telefonul din mana, fara succes, fiind ceva mai puternic decat mine. Si cand credeam ca lucrurile nu pot fi mai rele decat erau, l-am auzit si pe tata zicandu-mi:
– Lasa-l un pic sa se joace, e si el curios. Sa stii ca nu pleaca cu el acasa.
M-am uitat in ochii lui socat, nestiind ce sa ii spun mai intai: “Dar e telefonul meu, mi l-am dorit foarte tare si nu imi place cand cineva umbla in el” sau “Baaaaa, tu tii cu mine sau cu el!!!!????”. Dar pana sa ma hotarasc eu, am auzit-o si pe mama domnului:
– Stai linistit, asa face el deobicei. Dar se plictiseste repede si ti-l da inapoi.”

In acele momente, simteam simultan urmatoarele lucruri:
– frustrare, pentru ca pe nimeni nu parea sa intereseze ce conta pentru mine
– neputinta, pentru ca desi era telefonul meu, nu puteam sa mi-l iau inapoi…ba mai mult, parea sa fie in neregula sa il vreau inapoi, conform logicii oamenilor mai in varsta, care ar trebui sa stie mai bine, nu?
– dezamagire fata de tata, pe care parea sa il intereseze mai degraba ce e important pentru domnul acela si nu pentru mine
Incercand sa fac fata acestei avalanse de sentimente, mi-au dat lacrimile. Mare greseala! Pentru ca prima oara am auzit-o pe mama domnului zicandu-mi:
– Vai, baiat mare si plangi. Tu nu stii ca baietii sunt puternici si nu plang?
Exact cand ma intorceam sa ii raspund, hotarat sa folosesc niste expresii care faceau referire clara la originea si in acelasi timp la anatomia dansei, il aud si pe tata:
– Joaca-te linistit, pustiule, trebuie sa inteleaga si Alex cum e cu impartitul lucrurilor.

Si atunci am inteles. Incerca sa ma invete o lectie de viata importanta. Lectia despre cat de important este sa iti imparti lucrurile cu cei din jur, cunoscuti sau nu.
Pentru el nu conta in niciun fel:
– ca pentru mine era un stress foarte mare
– ca ma facuse de rahat in public
– ca nervii pe care ii aveam ma impiedicau sa mai aud/inteleg ce se petrecea in jurul meu
Si dintre toti oamenii, el se gasea sa vorbeasca despre cat de important e sa impartim lucrurile cu altii, in conditiile in care de cate ori venea cate un prieten la noi si il ruga sa ii imprumute ceva, tata gasea un motiv sa il refuze.

Oribila experienta, nu? Acum intreb si eu, nu dau cu parul: doar pentru ca personajele din aceasta poveste inventata au cu vreo 30 si ceva de ani mai mult decat personajele care traiesc aceeasi poveste, cu diverse variatiuni pe tema, in fiecare zi, schimba cu ceva datele esentiale?

Eu zic ca nu. Dar, ma rog, ce stiu eu, un sociopat care refuza sa imparta lucrurile sale cu strainii?

1 Comment

  1. Aici e momentul ca plodul tatic ar fi bine sa incere sa faca distinctia intre UNELE, MAJORITATEA si TOATE.
    Exemplul dramatic al adultului copil are o grava fractura logica deoarece se refera la unele obiecte pentru a promova un comportament in legatura cu toate obiectele. Desi din final as intelege ca nici tatal nu da nimic nimanui si are un carnetel pregatit cu scuze pentru a nu ajuta pe nimeni cu ceva.
    Un copil ca si un adult are probabil unele obiecte pe care le pretuieste si e normal sa fie asa. Probabil acele obiecte e reticent in a le instraina chiar si pentru perioade scrute de timp si e normal sa fie asa. Dar un copil si cu atat mai putin un adult nu e normal sa se comporte asa cu toate posesiile sale. El trebuie sa aiba un motiv putintel mai complex in a nu da ceva altul decat e al meu si nu am chef. In functie de categoria din care face parte un bun, iti e mai usor sa-l cedezi si altora sau nu. Tatal copilului probabil stie lucrul asta, deoarece ma gandesc ca eventualii musafiri sunt lasati sa manance din farfuriile lui(sau poate si le aduc singuri), ba chiar le ofera din pretioasa lui mancare si uneori chiar le da locul mai bun din casa lui, asta pentru ca pretuieste mai mult decat obiectele relatia sociala. Un copil care in general alege sa nu dea nimic inseamna ca este educat/incurajat in a pretui mai mult obiectele decat relatiile. Asta nu-i va face bine. El trebuie sa inteleaga de foarte mic ca relatiile inter-umane presupun unele “sacrificii” si merita sa instrainezi ocazional bunuri pentru a nu instraina persoane.
    Nimeni nu-i cere copilului sa dea cea mai noua jucarie pe care o are, dar dintr-o multime de jucarii pe care unele nici nu le foloseste in acel moment ar trebui cu mare mare usurinta sa poata da orice. Asta pentru ca la varsta respectiva posesia este exclusiv legata de conventie(e al tau ca ti l-a dat tata) si nu de contrapartida(e al meu pentru ca de doi ani muncesc pentru el). Daca atunci cand ai tot ce vrei fara sa faci nimic nu poti imparti cu nimeni, ce vei face atunci cand un musafir iti sparge cristalele pentru care ai muncit o saptamana?
    Copilul nu trebuie fortat sa faca ceva anume, el natural stie ce are de facut. Parintele poate sa-i explice ca daca nu dai nimic te joci exclusiv cu tati, daca dai ceva, te joci cu toata gasca.

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*